„Dancing Queen”, de Felicia Mihali
Editura Vremea, Colecția Hashtag, București, 2026
Traducere și note de Felicia Mihali
Uneori, maturitatea vine cu o cruzime aparte: îți dă vocabularul necesar pentru a numi lucruri pe care, atunci când le-ai trăit, le-ai confundat cu iubirea.
În „Dancing Queen”, Felicia Mihali pornește tocmai de aici. Sonia are 58 de ani și se întoarce la București după moartea lui Marc, bărbatul cu care se căsătorise foarte tânără și în jurul căruia se formase una dintre cele mai importante, dar și cele mai tulburi experiențe ale vieții ei.
Întoarcerea nu înseamnă doar revenirea într-un oraș. Înseamnă și revenirea într-o versiune mai veche a propriei persoane. Iar aici romanul devine foarte interesant. Pentru că Sonia nu privește trecutul cu ochii fetei care fusese, ci cu luciditatea unei femei care a avut zeci de ani la dispoziție să înțeleagă diferența dintre fascinație și manipulare, dintre protecție și control, dintre ceea ce părea alegere și ceea ce, privind înapoi, capătă cu totul alt sens.
Felicia Mihali scrie despre abuz fără să transforme romanul într-un rechizitoriu. Nu simplifică lucrurile și nu oferă personaje construite doar ca să ocupe poziția de victimă sau de vinovat. Tocmai această lipsă de alb și negru face povestea mai umană și mai apăsătoare.
În jurul Soniei apar și alte femei, alte experiențe, alte tăceri. Treptat, povestea ei personală devine și una despre o generație crescută într-un context în care multe lucruri se suportau, se ascundeau sau pur și simplu nu aveau încă un nume.
Mi-a plăcut și fundalul românesc al cărții. Nu este folosit doar ca decor nostalgic, ci ca parte din felul în care personajele gândesc și se raportează la ele însele. Bucureștiul trecutului, mentalitățile, diferențele de vârstă și de putere, nevoia de a păstra aparențele – toate intră firesc în poveste.
Iar titlul, „Dancing Queen”, vine aproape ca o contradicție. Te gândești la tinerețe, libertate, muzică, exuberanță. Dar romanul pune tocmai problema libertății reale a unei fete foarte tinere care crede că știe ce alege. Tocmai acest contrast mi s-a părut foarte bine găsit.
Felicia Mihali scrie limpede, fără exces de dramatism, iar cartea se citește repede. Dar nu este una dintre acele lecturi care dispar odată cu ultima pagină. Rămâne prin întrebările pe care le deschide și prin felul în care te obligă să te gândești la propriile amintiri: cât din ele păstrează adevărul momentului și cât este reinterpretare făcută mai târziu, când știm deja mai multe?
Poate acesta este lucrul care mi-a plăcut cel mai mult la roman. Nu încearcă să ne spună că trecutul poate fi reparat. Doar că uneori poate fi înțeles. Iar pentru unii oameni, poate că și asta este o formă de eliberare.
