„La cafeneaua existențialiștilor”, de Sarah Bakewell
Curtea Veche Publishing, București, 2024
Traducere: Ludovic-Ștefan Skultéty
Profesoară și scriitoare reputată, axată în special pe biografii, Sarah Bakewell își propune în La cafeneaua existențialiștilor prezentarea a ceea ce consideră a fi ultimul curent filosofic cu un ecou direct, profund și considerabil în societate – existențialismul.
Relația autoarei cu acest subiect depășește granițele livrescului, fapt demonstrat de propriul său parcurs biografic. Influențată în tinerețe de spiritul radical al mișcării, Bakewell a ales să renunțe la studiile universitare și, ulterior, la cele doctorale, ghidată de dorința pur existențială de a experimenta viața trăită în detrimentul teoriei pure. Prin această dublă ipostază — de biograf obiectiv și de discipol care a testat filosofia pe propria piele —, ea reușește să scrie o carte în care fenomenologia devine însăși metoda de lucru. Bakewell nu definește rigid destinele unor titani precum Sartre, Beauvoir sau Heidegger, ci îi înfățișează în carne și oase, cu toate slăbiciunile, paradoxurile și fascinația lor autentică.
Cronica acestei lumi efervescente începe cu un moment de-a dreptul savuros: cel în care Raymond Aron îi explică lui Jean-Paul Sartre, la un bar din Paris, ce înseamnă de fapt fenomenologia — un concept din care viitorul filosof nu înțelesese nimic până atunci. Nașterea existențialismului este privită astfel cu un aer ironic și ușor amuzat: „Genialitatea invenției lui Sartre consta în faptul că transformase într-adevăr fenomenologia într-o filosofie a cocktailului de caise — și a chelnerilor care îl serveau”.
Pornind de aici, Sarah Bakewell propune un adevărat slalom printre destinele filosofilor și istoria secolului XX. Ideile și evenimentele s-au modelat reciproc, făcând ca fenomenologia și existențialismul nu doar să reflecte, ci să și influențeze radical epoca în care s-au născut. Cartea oscilează între disecarea conceptelor și portretizarea celor care le-au dat naștere, plecând de la premisa autoarei că „ideile sunt interesante, dar oamenii sunt și mai interesanți”.
Deși se declară ea însăși o existențialistă, Bakewell aplică tehnici pur fenomenologice: nu conceptualizează de la distanță, ci înfățișează. Ideile abstracte devin accesibile, deși autoarea recunoaște, cu umor, că acești mari gânditori — de la Husserl și Heidegger până la Sartre — sfârșeau adesea prin a fi complet de neînțeles pentru cei din jur.
Totuși, în ciuda acestei pledoarii pasionate pentru existențialism, volumul evidențiază un paradox istoric: Revoluțiile din 1989 din Europa de Est, în special Revoluția de Catifea din Cehoslovacia, au reprezentat mai degrabă triumful fenomenologiei pure, cu referire directă la disidentul Jan Patočka. Bakewell notează fin: „Imperativul fenomenologic – să ne îndreptăm spre realitatea trăită – a avut fără îndoială un impact mai durabil decât radicalismul declarat al lui Sartre. Poate că fenomenologia, mai mult chiar decât existențialismul, este o școală de gândire radicală”.
Această nuanță anticipează amurgul ideologic al lui Sartre. Deși puternic marcată de el, autoarea admite că, spre finalul vieții, filosoful francez apare ca un învins. Toate utopiile politice pe care le promovase se dovediseră falimentare. Celebra întrebare a epocii, „E mai bine să te înșeli cu Sartre sau să ai dreptate cu Raymond Aron?”, își primea în sfârșit răspunsul — indubitabil, dar tragic de tardiv.
Aici intervine și cel mai vizibil parti-pris al autoarei, vizibil în modul în care judecă derapajele politice ale protagoniștilor săi. În timp ce Heidegger este condamnat fără drept de apel pentru că nu s-a delimitat clar de nazism (deși a ocupat doar pentru o scurtă perioadă funcția de rector sub regimul hitlerist), lui Sartre i se găsesc circumstanțe atenuante. Bakewell îi scuză relativ ușor accesele de orbire în care acesta a ridicat în slăvi URSS-ul — pe care l-a vizitat propagandistic chiar și după înăbușirea în sânge a Revoluției maghiare din 1956. Sunt trecute mult prea ușor sub tăcere admirația lui Sartre pentru reeducarea brutală din închisorile chineze sau simpatia pentru khmerii roșii ai lui Pol Pot. Autoarea evită chiar să amintească sinistra sa maximă: „Orice anticomunist este un câine”. Cel care a teoretizat libertatea ca dimensiune intrinsecă a ființei umane s-a dovedit incapabil să-i proplânagă lipsa în gulagurile pe care le gira politic.
Și totuși, dincolo de eșecul ideologic, rămâne filosofia libertății absolute. Bakewell sintetizează impecabil crezul sartrian: „Odată ce mă trezesc aruncat în lume, îmi creez propria definiție (…) Mă creez neîncetat prin acțiune, și acest lucru este fundamental pentru condiția mea umană”. O viziune pe care Emil Cioran o exprima mai succint: „Orice hotărâre este anti-neant, orice faptă anti-destin”.
Fascinant este și modul în care cartea surprinde magnetismul acestor profesori. Când Bakewell descrie influența aproape hipnotică a lui Heidegger asupra discipolilor săi din anii ’20, cititorul român nu poate să nu facă o paralelă directă cu Nae Ionescu și atracția cvasi-mistică pe care o exercita asupra tinerei generații interbelice de la București.
Dincolo de dramele istorice, farmecul cărții stă în detalii și în umorul cu care sunt tratate amorurile complicate și rivalitățile din cafenele. Pentru a ilustra conceptul sartrian de „neant” și „absență activă”, Bakewell apelează la un celebru banc de epocă:
Un client intră într-o cafenea și îi spune chelnerului:
— Vă rog, o cafea fără frișcă.
Chelnerul pleacă, iar după câteva minute se întoarce încurcat:
— Îmi pare nespus de rău, domnule, dar nu mai avem frișcă. Vă deranjează dacă v-o aduc fără lapte?
Gluma surprinde perfect miezul filosofiei existențialiste: absențele au o prezență și o substanță proprie în experiența noastră. O cafea „fără frișcă” nu este identică cu o cafea „fără lapte”, chiar dacă în ceașcă se află același lichid negru; intenția și lipsa sunt cele care definesc realitatea.
La cafeneaua existențialiștilor nu este un tratat academic, ci o călătorie profund umană în interiorul unei jumătăți de secol (între anii ’30 și ’70) în care filosofia încă mai avea puterea de a naște idoli, de a umple străzi și de a schimba destine în mod direct. Cu toate micile ei subiectivități, cartea rămâne un document autentic despre o epocă în care până și greșelile se trăiau cu o intensitate absolută.
