„Casa Destinului”, de Jessie Burton
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2023
Traducere și note de Elena Drăgușin-Richard
Amsterdam, 1705. O casă care a văzut prea multe. O familie care încă trăiește cu consecințele unor alegeri făcute cu aproape două decenii în urmă. Și o fată de optsprezece ani care nu știe încă toate secretele oamenilor care au crescut-o.
Așa ne întâmpină Jessie Burton în Casa destinului și, din primele pagini, ai senzația aceea minunată și puțin neliniștitoare că te-ai întors într-un loc cunoscut, dar că între timp cineva a mutat mobila, a încuiat câteva sertare și a mai adăugat niște secrete.
Trebuie spus însă înainte de orice altceva: „Casa destinului” este continuarea romanului Miniaturista și chiar cred că ar fi păcat să începeți direct cu ea. Au trecut optsprezece ani între povești, dar trecutul nu a dispărut. Din contră, este prezent în aproape fiecare relație, în fiecare tăcere și în multe dintre deciziile personajelor. Miniaturista nu este doar introducerea acestei lumi, ci cheia cu care deschizi corect a doua ușă.
În centrul romanului se află acum Thea Brandt, ajunsă la vârsta de optsprezece ani. Tânără, curioasă, impulsivă și mult mai greu de ținut în limitele pe care familia și societatea i le trasează, Thea aduce în poveste o energie diferită. În timp ce cei din jur încearcă să protejeze ceea ce a mai rămas din familie și din reputația ei, ea vrea ceva extrem de simplu și, tocmai de aceea, complicat: să-și trăiască propria viață.
Mi-a plăcut foarte mult felul în care Jessie Burton construiește această opoziție între generații. Adulții trăiesc cu ceea ce s-a întâmplat. Thea trăiește cu efectele unor lucruri pe care nici măcar nu le cunoaște în întregime.
Iar undeva între aceste două lumi se află Nella.
Nella este, pentru mine, unul dintre motivele principale pentru care Casa destinului funcționează atât de bine. Fata pe care am cunoscut-o în Miniaturista nu mai există. În locul ei găsim o femeie maturizată de pierderi, responsabilități și ani în care a trebuit să fie mai puternică decât și-ar fi dorit. Burton nu încearcă să ne ofere aceeași Nella, doar ceva mai în vârstă, și tocmai aici mi se pare foarte frumos scris personajul. Timpul chiar a trecut peste ea.
Familia Brandt nu mai are nici strălucirea, nici siguranța financiară de altădată. Casa rămâne impunătoare, dar în spatele ușilor sale există griji foarte concrete: bani, viitor, căsătorii potrivite, poziție socială și toate acele lucruri pe care Amsterdamul începutului de secol XVIII știa să le transforme în chestiuni de supraviețuire.
Și aici Jessie Burton este în elementul ei.
Scrie extraordinar despre frumusețe și constrângere în aceeași propoziție. Amsterdamul ei are miros, frig, culoare, textile, mâncare, zgomote și lumină. Îl vezi. Dar în spatele decorului superb există permanent ceva apăsător. O femeie poate avea dorințe, numai că societatea are planurile ei. O familie poate avea sentimente, numai că reputația are propriile reguli. Dragostea există, firește, dar rareori vine singură; de obicei o însoțesc banii, clasa socială, obligațiile și consecințele.
Asta îmi place enorm la Burton: nu folosește epoca doar ca decor frumos pentru poveste. O face să intervină în destinele personajelor.
În Casa destinului există dragoste, atracție, secrete de familie, alegeri imposibile și suficientă tensiune cât să continui să întorci paginile, dar romanul nu este construit doar în jurul întrebării „ce se va întâmpla?”. Mult mai interesant este să urmărești de ce personajele fac anumite alegeri și cât din viața lor le aparține cu adevărat.
Thea este probabil personajul care va împărți cel mai mult cititorii. Uneori ai vrea s-o iei de umeri și să-i spui să gândească înainte să acționeze. Alteori îi înțelegi perfect revolta. Dar tocmai faptul că nu este o eroină comodă o face credibilă. Are optsprezece ani. Iubește, visează, se revoltă, greșește și este convinsă că adulții complică inutil niște lucruri care pentru ea par evidente.
Cu alte cuvinte, se comportă exact ca un om de optsprezece ani.
Mi se pare și foarte frumos că Jessie Burton nu a scris această continuare imediat după succesul uriaș al Miniaturistei. S-a întors la aceste personaje abia după opt ani, iar povestea propriu-zisă le regăsește după optsprezece. Autoarea a povestit că încercase mai devreme să revină la Nella, dar simțise că nu era încă momentul potrivit. Poate de aceea romanul nu are senzația unei continuări scrise doar pentru că primul volum a fost iubit. Există aici sentimentul că Burton chiar a vrut să afle ce s-a ales de oamenii aceștia.
Iar cititorii care au iubit Miniaturista par să aibă exact aceeași curiozitate. Una dintre bucuriile cele mai des întâlnite în reacțiile lor este reîntâlnirea cu Nella și cu familia Brandt. Nu neapărat pentru că totul este așa cum și-ar fi imaginat, ci tocmai pentru că nu este.
Și mi se pare firesc. Optsprezece ani trebuie să schimbe oamenii.
Casa destinului este mai puțin despre misterul în sine și mai mult despre ceea ce rămâne după el. Despre moșteniri care nu se măsoară în bani, despre secrete care trec de la o generație la alta și despre felul în care încercăm, uneori cu disperare, să le oferim celor pe care îi iubim o viață mai bună decât am avut noi.
Este și o carte despre libertatea femeilor într-o lume care le oferea foarte puțină. Nella și Thea aparțin unor generații diferite, dar fiecare se lovește, în alt mod, de aceeași întrebare: cât din propria viață poate hotărî singură o femeie? Poate tocmai de aceea titlul mi se pare atât de frumos.
Casa destinului.
Pentru că în această poveste casele adăpostesc oameni, dar și trecuturi. Ascund lucruri. Păstrează urme. Devin martore. Iar uneori oamenii care locuiesc în ele petrec jumătate de viață încercând să scape de destinele care le-au fost pregătite acolo.
Jessie Burton scrie elegant fără să fie rece și poetic fără să împingă fiecare frază spre ornament. Există pasaje pe care aproape că vrei să le recitești doar pentru ritmul lor, dar povestea nu este sacrificată niciodată în favoarea stilului. Tocmai această combinație mi-a plăcut cel mai mult: un roman frumos scris, dar care nu uită să fie roman.
Dacă ați iubit Miniaturista, întoarcerea aceasta în Amsterdam merită.
Nu pentru că Jessie Burton încearcă să repete ceea ce a funcționat prima dată, ci pentru că face ceva mult mai interesant: ne arată ce face timpul cu personajele după ce noi închidem o carte și plecăm. Doar că, în cazul familiei Brandt, se pare că povestea nu terminase încă tot ce avea de spus. Iar eu mă bucur enorm că Jessie Burton s-a întors să o asculte.
