Nou la Editura Humanitas. Fragment în premieră din Billy Garvey, „Zece lucruri despre sănătatea mintală a copilului tău”

Un fragment în premieră din volumul Zece lucruri despre sănătatea mintală a copilului tău de Billy Garvey, în traducerea Luisei Neag, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Instrumente PSI.

Despre carte:

Ce ne facem cu copiii care nu neascultă acasă, sunt neastâmpărați la școală și nu se implică în nici o activitate constructivă?

Nu există nicăieri un manual de parenting perfect, în care să găsim „instrucțiuni pentru educarea copiilor neastâmpărați“. Fiecare copil e unic și fiecare caz are povestea lui. Și nu e vorba numai despre copiii „obraznici“. De multe ori avem de-a face cu copii anxioși, exagerat de timizi sau de-a dreptul deprimați. Cum îi putem ajuta?

Dr. Billy Garvey, pediatru cu experiență, alege în mod inspirat cazurile unor copii care au venit la el la cabinet. Acoperă astfel o gamă foarte largă de situații posibile și ne arată limpede căile pe care a mers pentru a le rezolva. Există întotdeauna o cauză în spatele problemelor de comportament ale unui copil – este una dintre premisele de la care pornește cartea – și, desigur, contează foarte mult și starea de bine a celor care au grijă de el. Fiecare capitol se încheie cu o recapitulare a informațiilor de bază și cu un set de strategii concrete pentru părinți. Informațiile și sfaturile sunt utile și realiste, prezentate într-un stil accesibil și convingător. Specialiștii (educatori, psihologi) au și ei de învățat din experiența practică a autorului, mai cu seamă că aceasta e însoțită de pregătire medicală.

Fragment în premieră:

1. Atașamentul este punctul de plecare al sănătății mintale a copilului

CAPITOLUL 1

ATAŞAMENTUL

Nu voi uita niciodată experiența umilitoare din prima noapte pe care fiica mea Yvette a petrecut‑o acasă, după ce s‑a născut. Avusesem ocazia să o țin în brațe și să interacționez cu ea în primele zile, ceea ce a fost minunat, dar eram atât de încântat că e acasă cu noi și că încep cu adevărat aventura de a o crește pe ființa aceasta micuță!

Partenera mea, Annaliese, era epuizată. Era medic obstetri­cian și lucrase până în ultima clipă îngrijind alte femei însăr­cinate, așa că nu s‑a odihnit prea mult înainte să nască ea însăși. Acum era momentul meu să strălucesc. Eram un expert de top în domeniul bebelușilor. Supervizam clinica pentru bebelușii cu probleme din cel mai mare spital pediatric din țară. Eram un cercetător care publica articole de specialitate despre bebe­lușii agitați și contribuisem la redactarea unor recomandări pentru o țară‑ntreagă, pe care medicii din toată lumea le folo­sesc când au de‑a face cu asemenea bebeluși în practica lor. Îmi amintesc și acum ce încrezător eram în seara aceea, când i‑am spus Annaliesei să meargă să se odihnească. „Mă descurc“, am liniștit‑o.

Dar nu m‑am descurcat deloc. Am încercat toate mișcările pe care le predam oamenilor de peste un deceniu, încercând să o li­niștesc pe Yvette și, în același timp, să nu o trezesc pe mama ei din primul somn bun din ultimele zile. După aproximativ două ore de plâns, Annaliese a ieșit, a luat‑o pe Yvette, a înfășurat‑o în halatul ei și mi‑a zâmbit. Yvette s‑a liniștit aproape instanta­neu. Acum, când privesc în urmă, este o amintire frumoasă, dar la momentul respectiv a fost o lecție foarte importantă, care m‑a făcut să înțeleg diferența dintre expertiza teoretică și viața reală.

Cunoaștem teoria atașamentului încă din anii 1960. Până atunci, unii „experți“ considerau că mintea unui bebeluș este asemenea unei pagini albe, recomandând chiar o anumită can­titate de plâns ca exercițiu pentru ei. Acum știm că bebelușii caută să se atașeze încă de la naștere. Formarea unei legături cu îngrijitorii principali a fost o necesitate evolutivă pentru un nou‑născut neajutorat, pentru a se asigura că aceștia sacrifică resurse pentru el. Însă acesta nu este singurul scop al impulsu­lui biologic de a se conecta. Odată cu el începe și călătoria de o viață a dezvoltării sociale și emoționale a copilului. Cea mai mare parte din ceea ce învățăm despre lume provine din inter­acțiunea noastră cu ceilalți. Încă de la naștere, sugarii preferă fețele în raport cu alte obiecte vizuale și reacționează mai mult la vocile familiare decât la cele străine. Relația pe care o dezvoltă cu noi ca îngrijitori primari este prima dintre multe altele, astfel că fundația pe care o construim pentru ei prin atașament îi va însoți pe tot parcursul vieții, mult după ce noi nu vom mai fi.

În primele ei luni de viață mi‑a fost destul de greu să formez o legătură cu Yvette. Eram asaltat de mesaje care îmi spuneau că, în momentul în care se nasc copiii noștri, ne îndrăgostim instantaneu de ei. Social media amplifică experiența răscoli­toare care are loc atunci când te uiți pentru prima dată la copi­lul tău nou‑născut. E plin de părinți care ne spun că în sfârșit și‑au găsit scopul vieții sau care povestesc despre cât de natural a fost totul pentru ei. La mine nu a fost așa. Ținusem în brațe sute de nou‑născuți în cariera mea, și trebuie să recunosc că asta nu mi s‑a părut ceva foarte diferit. Știam chestiunile prac­tice, cum să o țin în brațe și să‑i schimb scutecul, dar cam atât.

Habar n‑aveam cum să mă conectez cu ea sau cum s‑o liniștesc. Din fericire, spre deosebire de alte persoane aflate în această situație, știam că nu sunt singur și că, în ciuda a ceea ce ne spun rețelele de socializare, mulți părinți se simt pierduți la început, iar aproximativ 20% dintre mame suferă de depresie antena­tală sau postnatală, ceea ce poate amplifica acest sentiment.

În cadrul Clinicii pentru bebelușii agitați, ne întâlnim în fiecare săptămână cu familii îngrijorate că ceva nu e în regulă, adesea pentru că bebelușul lor este foarte agitat – de aici și denumirea – sau pentru că bebelușul lor nu interacționează cu ei la fel de mult cum se așteptau. Părinții se tem că există un motiv serios pentru această situație, cum ar fi o problemă de auz sau un diagnostic precum autismul. Uneori descopăr la ei o frică ascunsă că totul va ieși la lumină și se va vedea că nu sunt părinți buni. Pentru mine este un mare privilegiu să intru în viața lor în acest moment, și încă mă gândesc adesea la mulți dintre ei: la teama și disperarea cu care au venit la prima consultație și la mândria și încrederea cu care au plecat de la ultima.

Amelia, în vârstă de șase săptămâni, a fost unul dintre bebe­lușii agitați care au venit să mă vadă. Era al doilea copil al Sa­manthei și al lui Michael, părinți care mai aveau o fiică de doi ani, Lilly. În general, oamenii cred în mod greșit că doar părinții începători au probleme. Însă, chiar dacă învață multe despre educație la primul copil, diferențele de temperament ale bebe­lușilor pot fi semnificative în primele câteva luni de viață.

Temperamentul unui copil este de fapt un indiciu al manierei sale de reacție la mediu. Studiile au arătat că, deși temperamentul nu este întru totul fixat de la o vârstă fragedă, înțelegerea lui ne poate ajuta să ne orientăm în îngrijirea copilului.

Cercetătorii au descoperit că majoritatea copiilor au un temperament destul de ușor de abordat. Ei sunt flexibili la medii și experiențe noi, previzibili în emoțiile lor și ușor de liniștit. Lilly făcea parte din acest grup: întotdeauna a dormit foarte bine, se hrănea perfect și nu îi lua mult timp să se liniș­tească atunci când era supărată. Fiul meu, Charlie, este și el așa. Dintre toți copiii cu care am petrecut timp, nu am întâlnit niciodată un copil mai fericit sau mai calm. Este aproape în­totdeauna liniștit și zâmbitor, iar în rarele ocazii când plânge, e nevoie de puțin efort pentru a‑l liniști. Ne face pe Annaliese și pe mine să arătăm ca niște superpărinți, când în realitate totul se datorează firii lui.

Mai există un al doilea grup de copii, mai mic, care par a fi ezitanți sau le ia ceva timp să se simtă bine într‑un mediu nou sau când au experiențe noi. În general, vor ajunge și ei treptat la un punct de confort și predictibilitate. Yvette face parte din acest grup. Când mergem undeva unde nu am mai fost sau când întâlnește o persoană nouă, îi ia ceva timp să se relaxeze, dar, odată ce se adaptează, totul decurge bine.

Amelia făcea însă parte dintr‑un al treilea grup. Membrii acestui grup – format dintr‑un procent relativ mic de copii – sunt în mod constant sensibili față de mediul lor. Mulți dintre copiii pe care îi întâlnim în clinică au un temperament sensi­bil. Reacționează rapid la mediul înconjurător, în special dacă apar schimbări. Au adesea probleme cu autoreglarea și o tole­ranță scăzută la stres. Sunt sensibili la frică și se pot supăra ușor. Vor fi vulnerabili în cazul unor reacții emoționale in­tense, în special în medii nefamiliare sau când au experiențe noi, și au un comportament imprevizibil. Cu toate acestea, copiii sensibili se dezvoltă foarte bine atunci când înțelegem cum să‑i ajutăm. Un capitol întreg din această carte este dedi­cat exact modului în care facem acest lucru. Este o mare greșeală să credem că dificultățile emoționale ale copi­ilor apar din cauză că nu am fi părinți buni. În realitate, noi încă învățăm cum să le satisfacem nevoile emoționale în mo­mentele dificile. În special în cazul bebelușilor, este nevoie de timp pentru a învăța ce funcționează, deoarece ei nu ne pot spune în cuvinte!

În prima săptămână de la nașterea Ameliei, Samantha și‑a dat seama că ceva era diferit. Nu simțea cu Amelia aceeași cone­xiune pe care o avusese cu Lilly, pe când aceasta era nou‑născută. A observat foarte repede că Amelia se îndepărta adesea de ea și nu răspundea la metodele ei de liniștire. De asemenea, era difi­cil să o hrănească. Samantha a constatat că Amelia era mereu înfometată, dar se oprea din mâncat în primele câteva minute, tulburată și greu de liniștit aproape de fiecare dată. Samantha și Michael erau dezorientați. Nu aveau nici o rudă în preajmă care să îi ajute, iar Michael se întorsese la serviciul lui solicitant, după o scurtă perioadă de concediu parental. Samantha era copleșită acasă, jonglând cu Lilly și Amelia, și mi‑a spus că nu era sigură cât de mult mai putea suporta această presiune.

Amelia este unul dintre numeroșii bebeluși care mi‑au de­monstrat adevărul teoriei atașamentului. Unii bebeluși, cum este fetița mea, vin pe lume căutând instantaneu conexiunea și făcându‑ne să părem părinți experți. Odată ce ne‑am dat seama că este alergică la lactate, temperamentul ei relaxat a ieșit la iveală. Am aflat cum preferă să stea așezată, modul în care ne arăta că îi place ceva și primele semne că nu‑i place. După acea primă noapte acasă când mi‑a fost greu s‑o liniștesc, tempera­mentul ei m‑a făcut rapid să mă simt din nou ca un expert. Nu toți bebelușii sunt așa.

Amelia făcea parte dintr‑un grup de aproximativ 30% din­tre copii care sunt semnificativ mai agitați în primele câteva luni de viață. S‑ar putea să vă întrebați ce înseamnă „semnifi­cativ mai agitați“. Pe vremuri, această stare era determinată de cât de mult plângea un copil, și doar cei „care plângeau mult“ erau considerați suficient de expuși pericolului pentru a primi îngrijiri. Un astfel de bebeluș era acela care plângea mai mult de trei ore pe zi, timp de trei zile pe săptămână, cel puțin trei săptămâni. Dar dacă plângea două ore și jumătate ore într‑una din cele trei zile? Asta însemna: „Ne pare rău, nu te putem ajuta“? Din fericire, modul în care definim copiii agitați s‑a schimbat, iar acum ceea ce ne ghidează este nivelul de îngri­jorare parentală – așa cum ar trebui să se întâmple în orice privință.

O evaluare atentă a arătat că Amelia evoluează bine în pri­vința creșterii și dezvoltării. Lua în greutate și dobândea abi­lități, așa cum ne‑am fi așteptat din partea unui copil de câteva luni. Nu au existat semnale de alarmă care să determine inves­tigații, cum ar fi analizele de sânge sau vreun tratament pe bază de rețetă. Un aspect esențial la clinica noastră este că în­tocmim un istoric și o examinare detaliată pentru fiecare copil aflat în grija noastră. Amelia nu a arătat nici un motiv de în­grijorare în această privință, dar există probleme subiacente cu o cauză medicală organică care apar la aproximativ 5% dintre copiii agitați.10 Afecțiuni precum intoleranța la protei­nele din laptele de vacă sunt relativ rare, dar necesită un tra­tament specific, astfel încât, ca prim pas, trebuie să le luăm întotdeauna în considerare ca o posibilă cauză.

Acum vine partea distractivă. Împreună cu părinții ei, urma să învățăm cum să ne conectăm cu Amelia. În primii trei ani de viață, creierul nostru trece printr‑o fază de creștere uriașă. La fel ca la o grădină primăvara, nu numai că asistăm la această frumoasă perioadă de înflorire, dar ne și implicăm, ne murdă­rim pe mâini și devenim parte a acestui proces. În acești primi ani de viață, creierul nostru în creștere își dezvoltă căile neuro­nale, precum vița-de-vie în etapa de proliferare. Stimuli precum sunetele, atingerea, imaginile și mirosurile ghidează dezvol­tarea acestor căi. Un anumit stimul, sau lipsa lui, dictează ce este luat în seamă și ce nu. Această fază timpurie de creștere este un moment crucial pentru a îmbogăți mediul copilului și a‑l pregăti pentru o dezvoltare puternică și sănătoasă a cre­ierului. Ca și în grădinărit, secretul constă în a ști cum să faci asta cât mai bine.

***

Despre autor:

BILLY GARVEY este medic pediatru specializat în dezvoltare, cu peste 20 de ani de experiență în lucrul cu copiii. Profesează într-unul dintre cele mai mari spitale pediatrice din lume, unde se ocupă de familii, formează medici și alți specialiști care lucrează cu copii și desfășoară cercetări în domeniul dezvoltării copilului și al sănătății mintale. Este, de asemenea, fondatorul organizației sociale Guiding Growing Minds, care își propune să ofere tuturor copiilor prilejul de a‑și atinge potențialul și de a duce o viață bogată și plină de sens. Podcastul său, Pop Culture Parenting, face parte din această viziune.