„Circuitul lătratului în natură”, de Silviu Dachin
Editura Tracus Arte, București, 2022
Circuitul lătratului în natură, volum de poezie scris de Silviu Dachin, a fost publicat în anul 2022 la editura Tracus Arte, fiind un volum care completează tematic, stilistic și structural consistenta operă poetică a autorului. Printre volumele de poezie scrise de Silviu Dachin se numără următoarele titluri: Răsfrângeri (Editura Napoca Star, 2006), Fetița cu crocodil (Editura Brumar, 2013), Deasupra planetei un flutur (Editura Herg Benet, 2014), Bilet în lojă (Editura Grinta, 2016), ediție bilingvă româno-ebraică Bilet în lojă, publicată la Ierusalim, 2017 și coautorat al volumului de proză scurtă Scriitori de poliție (Editura Polirom, 2016). Poezia lui Silviu Dachin este descrisă ca fiind expresia sensibilității și a ironiei, o expresie poetică care își propune redarea complexităților imediatului cotidian într-o manieră, concomitent, ironică și duioasă. Străbătută de angoasa de factură existențialistă, expresia poetică danchiană presupune, totodată, angrenarea într-un spirit al jovialității care echilibrează gravitatea temelor abordate.
În volumul Circuitul lătratului în natură poetul păstrează maniera confesivă pentru a reda neliniștile cotidianului, la nivel stilistic conturându-se o poezie minimalistă și cu final revelator. Acest volum, după cum este anticipat încă din titlu, explorează starea (sau condiția) de repetitivitate din circuitul căreia pare să se poată evada doar prin ocazionalele momente de luciditate, în acest caz manifestate prin poezie. Contextul cotidian devine, în sine, un spațiu al speculațiilor existențialiste, iar actul poetic se referă, aici, tocmai la extragerea esenței (sau semnificației) din înțelesul acestor fapte. Cu un cinism bine controlat și un umor (auto)depreciativ poetul întâmpină diferitele experiențe ale subzistenței evocând, astfel, derizoriul vieții moderne a cărei cădere timpurie în decreptitudine pare inevitabilă. Salvarea prin actul poetic nu pare să mai existe în conștiința eului liric, acesta devenind un simplu act de luciditate cotidiană. Titlul, anticipând laitmotivul volumului, este și o referință la natura domestică (/domesticizată) a câinelui, care pare să corespundă condiției omului contemporan. Starea de repetitivitate menționată anterior, în ceea ce privește semnificația titlului, face trimitere și la dezinteresul în depășirea acestei stagnări aproape animalice.
Poemul astăzi redă ipostaza singurătății „de la marginea balconului” (p.10), singurătate care este tulburată de apariția trecătoare a unei păsări. Scurta ședere a acesteia în proximitatea individului se transformă într-un moment de conștientizare a însingurării omului și a neputinței evadării. Zborul inevitabil al păsării pare totuși să ușureze condiția individului tocmai prin mișcarea pe care o solicită privitorului de a se îndepărta de locul inițial: „drept răsplată/ când și-a luat zborul/ am însoțit-o câteva clipe/ deasupra străzii” (p. 10). Evadarea mai poate fi verosimilă pentru individ doar prin repoziționarea privirii înspre o depărtare concretă, strict geografică, fără perspectivă transgresivă. Angoasa existențială capătă intensități cioraniene în poemul nu, adresat unui copil avortat: „stai liniștit copile/ nu se moare dintr-un simplu avort/ eu însumi/ fiind avortat de câteva ori/ până când/ plictisită/ omenirea a zis hai/ fie/ naște-l odată femeie/ de ăsta/ vezi și tu/ nu se poate scăpa” (p. 11). Moartea nu mai reprezintă o tragedie ineluctabilă pentru om, ci dimpotrivă, posibilitatea nașterii, odată conștientizată, devine un fapt terifiant. În aceeași ordine de idei, poemul mai sugerează și ideea inevitabilității de a fi, combătând totodată pe aceea a unicității individuale. Paradoxal, moartea nu mai reprezintă un fapt ultimativ, ci doar o fază a circuitului neîntrerupt al naturii, iar, în acest sens, avortul nu mai înseamnă dispariție, ci doar amânarea faptului inevitabil care este viața/existența. În ras poetica, poetul inversează semnificația ars poetica (arta poetică) sugerând condiția precară a poetului a cărui loc nu s-ar mai regăsi în societate, ci la grădina zoologică, unicul loc care ar mai legitima raritatea acestuia; următoarele versuri sunt sugestive pentru declinul condiției poetului: „la grădina zoologică din târgu mureș/ cușca poeților e goală/ unde-s ăștia întreb omul de serviciu/ care curăța cu brișca aerul dintre gratii/ de cuvintele stricate și versurile nereușite/ ale foștilor locatari” (p. 13). Transcendența prin poezie capătă o semnificație scatologică în acest poem, ajuntând acum doar la facilitarea proceselor fiziologice ale animalelor de la grădina zoologică: „păi/ pe ultimul/ unu mic și pricăjit/ da harnic/ l-au dat ca supozitor elefantului/ că prea se chinuia ăla/ și i s-a făcut milă domnului director de el/ de poet/ nu domne de elefant.” (p.13). Monotonia subzistenței pare să se disipe prin intermediul unor personaje precum adândălade, personaj care amintește de cele ale lui Urmuz sau Grigore Cugler și care, în poem, este surprins sapând o groapă pentru câinele său mort. Adândălade pare să fie o caricatură a unui personaj romantic pentru care moartea câinelui devine un eveniment tragic: „adândălade zâmbește/ apoi se încruntă/ câinele va umple golul pământului/ dar pământul care nu mai încape în groapă/ nu poate umple golul lăsat de câine/ undeva se naște alt câine/gândește el cu voce tare/ și zâmbește iar” (p. 15).
Rarele momente de seninătate sau tandrețe sunt umbrite de conștientizarea trăsăturilor reprobabile ale omului. În oamenii sunt atât de frumoși poetul exprimă caracterul imund al vieții private, anulat doar de ocazionale evadări din sine prin vis sau contactul cu celălalt: „după care se trezesc/ merg la baie și fac chestiile alea/ urât mirositoare/ umblă prin casă mănâncă obiecte/ se gândesc la sex politică sport/ bla bla/ bla bla bla/ noroc că din când în când își amintesc/ ce-au visat/ sau îi cheamă vreun copil/ la joacă” (p. 18). Contactul cu celălalt nu este întotdeauna unul favorabil, deseori rezumându-se doar la angrenarea într-o competiție de afirmare a sinelui. Cu toate acestea, poetul propune în caut oameni pe care să îi las să plece angrenarea într-o bătălie deja pierdută, întrucât victoria nu înseamnă altceva decât manifestarea unei vanități redundante; versurile de final sunt evocatoare în acest sens: „aș vrea să lupt doar cu cineva care nu vrea să lupte/ ne-am privi scârbiți și am pleca târând după noi/ două potăi speriate” (p. 20). Probabil singurul sentiment luminos care străbate poemele acestui volum este cel al iubirii pentru a cărei manifestare totală ar fi nevoie de abandonarea propriilor piei corporale. În doi iepuri jupuiți de vii, poetul redă o astfel de ipostază a unui act de iubire absolut: „pentru prima oară iubindu-se/ liberi de pieile alea nenorocite” (p. 73). Astfel, iubirea pare să fie singura posibilitate care mai oferă iluzia transcendenței.
Poezia lui Silviu Dachin este expresia unei deznădejdi controlate și lucide, străbătută pe alocuri de încercarea de a spera. Ironia și ocazionalul spirit ludic accentuează sentimentul angoasant cotidian, oferind totodată o perspectivă detașată față de derizoriul existențial. Sensibilitatea acestui poet, după cum menționează și Aurel Pantea în descrierea volumului, va dăinui nu doar prin expresia poetică propriu-zisă, cât și prin acuratețea ideilor transmise.
