„București 1935”, de Mircea Damian
Editura Vremea, Colecția Planeta București, București, 2026
Ca bucureștean, cu domiciliul și buletin de București în primii 31 de ani ai vieții, cu dor de București pentru tot restul zilelor, îi datorez doamnei Silvia Colfescu și editurii sale Vremea recunoștință pentru minunata serie de cărți (din care câteva scrise chiar de dânsa) ‘Planeta București’. De aproape 20 de ani sunt publicate în aceasta serie monografii, studii de istorie și geografie urbana, memorialistica și jurnale personale, biografii ale personalităților care au marcat istoria Capitalei – toate în condiții grafice și cu rigoare editorială exemplare. Una dintre aparițiile cele mai recente recuperează un autor intrat pe nedrept în umbra istoriei și o carte celebră la vremea ei despre Bucurestiul interbelic. Este vorba despre ‘București 1935’ a lui Mircea Damian, o reeditare a volumului ‘București’ publicat în 1935 de Fundația pentru Literatură și Artă ‘Regele Carol II’. Pagina de titlu a ediției originale este preluată și plasată imediat după pagina de titlu a actualei ediții.
Mircea Damian se născuse cu numele Constantin Mătușa în comuna Izvorul din județul Dolj în 1899. Ajunsese la București la sfârșitul anilor ’20 și își crease un oarecare renume în cercurile literare și jurnalistice ale vremii. Spiritul său critic îl adusese în conflict cu autoritățile, asigurându-i inclusiv o ședere în spatele gratiilor pentru crima de lezmajestate, în urma unui text pe care-l scrisese despre principele Nicolae, fratele regelui. A înființat și a condus ziare și reviste literare, a scris și publicat multă jurnalistică, dar și proză scurtă și două romane, a fost membru al cenaclului ‘Sburatorul’ și și-a câștigat locul în capitole scurte și nu foarte elogioase în istoriile literaturii române ale lui E. Lovinescu și George Călinescu. Care i-ar fi fost destinul în perioada comunistă nu vom ști niciodată, căci un cancer laringian i-a curmat viața în 1948.
‘București’ este opera sa cea mai cunoscută. Recuperarea pe care o propune Editura Vremea este cu atât mai prețioasă cu cât este vorba despre o carte originală ca format și conținut în peisajul literar și jurnalistic al perioadei interbelice și destul de neobișnuită și în contextul întregii literaturi române. Este o combinație de jurnal personal și de jurnalistică acidă, de monografie personală care evită clișeele și informațiile documentare pe care cititorii și le pot procura din ghidurile turistice, de satiră socială și de observații atente și empatice ale peisajului uman al orașului. Astăzi ea poate fi citită și ca un document dintr-o perioadă de efervescență, de mari schimbări sociale și urbanistice, dar și de conflicte sociale și crize economice care loveau păturile mai puțin privilegiate. Este mai presus de toate un poem de dragoste pentru orașul care-l primise, îl adoptase și în care își trăia crizele și realizările. Este vorba însă despre o dragoste lucidă, una dintre acele relații în care partenerii se pot și certa până la violență, în care nu se închid ochii, iar adevărurile dureroase nu sunt escamotate ci se strigă în gura mare.
Fiind bucureștean născut și crescut în centrul orașului, am parcurs cu mare plăcere, cu curiozitate și cu nostalgie paginile care evocă locurile familiare, așa cum erau ele în al patrulea deceniu al secolului trecut. Am recunoscut multe nume de străzi sau parcuri, deși unele dintre ele erau amintiri sau chiar șoptite cu voce joasă în perioada copilăriei mele. Aș putea spune că la lectură am folosit trei planuri suprapuse ale orașului: cel din carte al anului 1935, cel din amintirile mele din copilărie și adolescență și cel al orașului de astăzi. Împreună cu autorul am sosit în Gara de Nord, am parcurs Calea Grivitei și Lipscanii, m-am plimbat pe bulevarde și pe Calea Victoriei pentru a ajunge în Cișmigiu, parcul copilăriei mele. Câteva dintre pasaje sunt antologice. Locurile evocate par mai apropiate ca atmosferă de ceea ce îmi amintesc decât de omonimele lor de astăzi. Iată de exemplu cum începe capitolul dedicat Căii Victoriei:
‘… Deși atât de lungă, Calea Victoriei nu începe, totuși, decât din Bulevardul Elisabeta și sfârşește la Teatrul Național: două sute de pași. Aici este buricul României. De două ori pe zi, la prânz şi seara, amândouă trotuarele și cel puțin jumătate din stradă sunt pline de lume. Vreau să spun: sunt pline de femei. Că femei sunt mai multe. Și se plimbă numai de la Bulevard la Teatru; și numai de la Teatru la Bulevard. Mereu aceeaşi lume, pentru că în Bucureşti fiecare se plimbă într-un anumit loc. Niciodată plimbăreții de pe bulevardul Elisabeta, bunăoară, nu se vor plimba pe Calea Victoriei decât în trecere. Și viceversa…
Ce frumoase sunt femeile de pe Calea Victoriei! Toate sunt frumoase, vesele şi fericite. Şi multe. Foarte rar ți se întâmplă să vezi doi bărbați cu o femeie; dar vezi la fiecare pas trei femei cu un bărbat. Uneori, crâmpeiul acesta de stradă îți face impresia unei săli de bal, unde toată lumea petrece. Pe Calea Victoriei, eu n-am văzut niciodată un om trist, o femeie îngândurată. Am văzut, în schimb, foarte mulți oameni fluierând…
Privind femeile de pe Calea Victoriei, te întrebi uluit: cine spune că e criză? Că sunt toate, absolut toate, foarte bine îmbrăcate, şi foarte scump. De la pantofi până la pălărie, de la mănuși până la poşetă. S-au prăbuşit, rând pe rând, cele mai mari instituții financiare; comercianți foarte onorabili şi foarte bogati au dat faliment și s-au spânzurat de grindă, ca orice pârlit; sufletul țării a tremurat de indignare la auzul unor fraude epocale; de atâtea ori văpaia secetei a amenințat belşugul din holde și din hambare, Calea Victoriei a rămas mereu aceeași: elegantă, veselă şi fericită.’ (pag. 15-16)
O observație editorială se impune aici. Cartea este îmbogățită de ilustrațiile originale, care aparțin agențiilor fotografice din anii ’30 care au colaborat la proiectul ediției principe. Coperta suferă însă de un anacronism subtil: ea redă exact acel segment din Calea Victoriei dintre bulevard și strada Regală menționat în text, dar anul nu poate fi 1935 din titlu. O fotografie din anii 1934 sau 1935 ar fi prins în obiectiv Palatul Telefoanelor, construit intre 1931 și 1933.
Pe Mircea Damian l-au interesat în aceeași măsură cartierele, parcurile și străzile dar și oamenii. Perspectiva este largă, și pe lângă cartierele din centrul orașului și cele ale ‘boierilor’ din zonele Aviatorilor și Dorobanți sunt descrise și mahalalele, inclusiv cu peisajul lor uman. Aici sursa de inspirație principală este Caragiale. Observațiile sunt acute, nicio categorie socială nu este cruțată, dar critica este permanent însoțită, la fel ca la Nenea Iancu de empatie. Multe dintre moravuri par a-și avea rădăcinile în finalul de secol 19 balcanic și a se continua în Romania ‘europeană’ (ghilimele intenționate) a secolului 21. Unele lucruri au rămas la fel: Cișmigiul, Calea Victoriei și alte fărâmituri de peisaj urban, mirosurile de grătar și mititei, misoginismul bucureștenilor, indiferența politicienilor care primesc petiționarii în audiențe, frumusețea femeilor. Altele au evoluat și au rămas mai mult în amintire: tranvaiele care parcurg orașul, florăresele pe care le găsești azi mai ales pe lângă Piața de Flori, Muzeul Militar care și-a schimbat de câteva ori locația în aproape un secol de istorie zbuciumată, cinematografele de pe bulevard sau de cartier care au devenit istorie. Câteva locuri și instituții au dispărut: mahalalele, Dâmbovița infestată și capricioasă dinainte de sistematizare, Moșii, vânzătorii de ziare (numiți ‘jurnaliști’ spre deosebire de ‘ziariștii’ care le scriu) și edițiile de dimineață și de prânz ale cotidienelor. Iată, de pilda, descrierea Moșilor – o tradiție și o instituție urbană pierdută:
‘Cum intri pe poartă, te ia vârtejul de lume care forfotește veselă pe tot întinsul târgului, în toate localurile de petrecere, în toate prăvăliile și panoramele. La intrare, sunt instalate pe amândouă părțile prăvălii cu turtă dulce și răcoritoare. Apoi încep roțile norocului, fotografii, magazinele de tot felul şi restaurantele. Nu lipsesc nici distracțiile, care sunt uneori escrocherii în toată regula. Negustorii își strigă marfa, scamatorii te poftesc în interior ca să vezi pe clasica femeie cu barbă, fotografii te invită să-ți faci o amintire frumoasă”, şi aşa mai departe…
În fața unei panorame sau învârtind roata norocului, vezi oameni în toată firea, pe care-i saluți cu respect pe stradă, cum se bucură ca niște copii, cum râd și se veselesc privind o „minune” oarecare și cerând lămuriri. Au brațele încărcate cu nimicuri şi umblă cu familia după ei și cu balonașe tricolore agăţate de degetul mic, peste tot. Iar când ostenesc, intră în grădina unui restaurant, consumă câte o halbă şi câte o lingură de alune, iar copiii, câte o felie de turtă dulce, apoi se întorc în oraș, fericiți și cu tramvaiul…’ (pag. 193)
Câteva dintre cele mai frumoase capitole sunt dedicate anotimpurilor și trecerii acestora prin Capitală. Mircea Damian știe să identifice frumosul și, ca bucureștean adoptat, știe și unde să-l caute în fiecare sezon. Ca la Vivaldi, cel mai exuberant dintre anotimpuri este primăvara:
‘Peste tot și în fiecare an, primăvara este nouă. Dar nicăieri nu este atât de nouă, atât de surprinzător de nouă şi de frumoasă, ca la București. Primăvara nu vine încet, ca toamna. Vine deodată şi întreagă, vine de sus şi de jos şi din larg, vine ca o biruință și rămâne ca o victorie: luminoasă și pură. Auzi mugurul cum plesneşte şi-l vezi cum se dezghioacă. Sunt albe casele, sunt albe tramvaiele, e albă lumea și tânără. E tânără toată lumea și veselă. Miroase a brazdă şi a văzduh. Cerul e sus de tot, este atât de sus şi atât de limpede, că nici nu-l vezi. Ți-l arată soarele…
…Calea Victoriei geme. Peste tot, femei elegante şi ireal de frumoase. Fiecare femeie are un buchet de violete în piept, fiecare bărbat are o floare la butonieră. Multe costume sunt întoarse, multe rochii prefăcute, dar sunt toate noi, în primăvara asta nouă, în lumina asta albă…
Este o reînnoire totală, o prefacere, o reîntinerire. Cetatea răsuflă masiv și adânc, iar aerul este atât de proaspăt, încât se vede. Până și casele par mai tinere, și pensionarii. Au și ei flori la butonieră şi parcă li s-au îndreptat genunchii și spatele. Se plimbă în primăvară fără bastoane şi zâmbesc florilor, femeilor şi soarelui…
Numai Dâmbovița este tot așa: uleioasă și murdară. Își târăște apele la vale, cu cutii și resturi de mâncare în spate. De sub poduri, șomerii se arată întizându-se la soare și zâmbind primăverii cu gura toată, flămândă.’ (pag. 104 – 107)
Câteva dintre capitole au căpătat în cei 90 de ani de la publicarea primei ediții a cărții valoare istorică. Ceea ce era în epocă o descriere documentară observată de un ziarist priceput a unor locuri, instituții și personalități culturale și politice ale vremii, a devenit în timp document prețios. Un exemplu este capitolul despre Capșa, care începe cu descrierea localului, așa cum arăta în primii ani ai deceniului al patrulea:
‘Cafeneaua propriu-zisă e mică – eu am măsurat-o: cinci paşi lăţime, doisprezece, lungime. Intrarea – prin Victoriei, colt cu Edgar Quinet. De o parte și de alta, câte opt mese de stejar. La fiecare masă, în partea dinăuntru, câte două scaune tot de stejar. Pe lângă pereți – canapele. Iar în fund, trei mese – tot aşa. Spre Calea Victoriei, o fereastră enormă. Spre Edgar Quinet – încă trei, tot atât de mari. Una este găurită sus, în colț, de un ventilator minuscul, care se învârte turbat, de dimineața până seara târziu, mereu, fără să poată birui fumul. În fund, o oglindă cât peretele, în care te vezi întreg și în care vezi un colț din Calea Victoriei, o bucată din Sărindar şi Cercul Militar, când intri…
Şi atât.’ (pag. 125-126)
Ceea ce urmează este o relatare detaliată a personalităților care se perindau în cafenea, a relațiilor dintre ele cu prieteniile, lingușitoriile și antipatiile declarate sau nu, cu orarele și tabieturile fiecăruia. A se citi însoțite de caricaturile și portretele lui Neagu Rădulescu sau Iosif Iser. Un capitol similar este dedicat cenaclului ‘Sburătorul’ în care Mircea Damian fusese primit de E.Lovinescu în pofida profilului sau literar nu tocmai în sincronism cu temele și atmosfera întrunirilor. Descrierea sa umoristică este diferită ca perspectivă de ceea au scris alții (exclusiv nostalgic și admirativ) despre ședințele cenaclului din casele lui Lovinescu din strada Regală (azi Ion Câmpineanu) până în 1938, ulterior – dar după perioada descrisă în carte – mutate pe bulevardul Elisabeta împreună cu criticul și familia sa. Este poate parte din explicația tratamentului destul de rece pe care i-l aplică E. Lovinescu lui Damian în ‘Istoria literaturii contemporane’.
Foarte interesant mi s-a părut și capitolul dedicat ‘Săptămânii cărții’. Este vorba și aici despre o pagină de istorie literară și editorială românească. M-a amuzat faptul că târgurile contemporane de carte pe care le credeam – și probabil că nu sunt singurul – o instituție post-decembristă, au de fapt o tradiție bine înrădăcinată în perioada interbelică și chiar se bucurau de sprijinul instituției regale. Moravurile, toanele, snobismul unora dintre scriitori, adulația publicului, cititor sau în goană după celebrități – toate se regăsesc la 90 de ani distanță:
‘La un raion pe care și l-a aranjat singur, Minulescu stă pe scaun ca un patron, cu familia lângă el.
– Nu răsfoi cartea, domnule! strigă, apărându-şi marfa cu palmele desfăcute. Că o murdăreşti. Ce, cartea e stambă, s-o pipăi? Sau cauți poze? Poze nu are…
Lângă el, la raionul Adevărului, Liviu Rebreanu, masiv şi alb, de asemenea cu familia, iscălește mereu.
Într-un colt, dramaturgii Caton Teodorian, Mihail Sorbul, Ion Marin Sadoveanu şi Tudor Mușatescu. În holul de sus, Cocea strigă cât îl ţine gura:
– La mine, băieți, la mine… La mine, doamnelor și domnilor… Marfă bună…
La raionul Culturii Naționale, Mircea Eliade, foarte afectat şi filosof, iscălește plictisit.
Damian Stănoiu, afectat și el şi călcând rar și îndesat, cu gâtul înțepenit între umeri, și gros, ca ursul, se plimbă de la un raion la altul, zâmbind smerit ca un călugăr.
Peste tejgheaua Cărții Românești”, ascuțite și irezistibile, mustățile poetului Stamatiad.– Poftiți, domnişoară, poftiți… Poezii… Si zâmbeşte dulce, şi se înclină galant.’ (pag. 179)
Ecouri din Caragiale regăsim și în capitolul dedicat ‘Camerei’ adică Parlamentului României cu politicienii săi. Portretele și descrierea calităților oratorice ale politicienilor vremii sunt documente memorialistice prețioase, dintr-o perspectivă subiectivă, desigur. Dar cât de actuale par ele, astăzi, confirmând că geniul lui Nene Iancu a reușit să prindă localul și temporalul, dar l-a proiectat în universal și în eternul românesc:
‘… La tribună se urcă țanţoş, cu subsuoara plină de dosare, se uită circular la tribune și peste incintă, îşi aranjează cravata şi fixează amenințător banca ministerială…
– Domnule preşedinte, domnilor deputați!
Foloseşte numai cuvinte mari: patrie, națiune, criminali, sacrificiu, bandiți, trădători, şi aşa mai departe. Frazele sunt umflate, sunt aşa de umflate frazele, şi atât de goale… Iar domnul deputat, asudat şi roşu, bate în dosare și în tribună cu palma din ce în ce mai violent, cerând pedepse amare pentru nişte indivizi cu totul odioşi, şi învinuind guvernul de incapacitate… Nevasta, în tribună, e foarte emoționată. Iar alegătorii, în şoaptă:
– Da’ bine îi mai freacă, mă!
– Ridichea, nu altceva… Om deștept, ce crezi.’ (pag. 211)
‘București 1935’ poate fi citită ca un ‘snapshot’ al unei lumi trecute, ca un document de istorie culturală și urbană a unui oraș în permanentă efervescență și transformare, sau ca un poem de dragoste lucidă. Bucureștenii și cei care vizitează orașul îl iubesc și uneori îl detestă în aceeași măsură. Fațetele sale neplăcute fac parte din magia sa, dar pentru asta avem înjurăturile și noi, bucureștenii, știm să înjurăm! Cei născuți aici ca mine, cei adoptați de oraș precum era Mircea Damian și chiar cei care-l vizitează doar ocazional nu pot scăpa acestei magii. Odată bucureștean, totdeauna bucureștean. Lectură recomandată!
