,,Strigoii noștri”, de Gabriel Liiceanu
Editura Humanitas, București, 2026
Încă de la începutul volumului, Gabriel Liiceanu explică faptul că titlul „Strigoii noștri” nu este ales deloc la întâmplare, ci se referă la sensul figurat al cuvântului, la persoanele care ne ,,bântuie“ România și o lasă fără suflare, deoarece nu putem scăpa de ei oricât am încerca.
,,Strigoii” este o carte ce se află în legătură directă, clară, cu atât de celebrul ,,Apel către lichele”. Întreaga carte reprezintă o declarație de dragoste pentru România, dar și o declarație de război ce le-o poartă demnitarilor, politicienilor sau poeților de curte lipsiți de scrupule și neiubitori de țară. Liiceanu îi cheamă la apel, la apelul adevărului.
Uneori pătimaș, alteori revoltat și autoironic, cu un umor amar, autorul ,,Strigoilor” îi critică dur pe cei aflați la putere. În concepția sa, doar cei proști nu îi văd pe cei poziționați sus cât mint când deschid gura:
,,Pe d-voastră v-au crezut și deștepții. Ne-ați fraierit pe toți . Sau aproape pe toți. În ce mă privește, încă de-acum un an v-am socotit a fi ,,omul care minte cu cea mai mare sinceritate“. Pe-atunci credeam însă, neștiind ce știu azi și, mai ales, neapucând să vă văd cum v-am văzut recent la televizor, că la d-voastră minciuna e o trăsătură psihologică, un tic, o proastă asimilare a noțiunii de diplomație politică, dar nu suprema trăsătură de caracter.” (pag 17).
În cartea sa, Liiceanu face dezvăluiri teribile despre aceste persoane care sunt puse la conducere. Aici toate măștile cad și iese la iveală adevărul. Informatori puși în slujba celor mai sinistre guverne, pentru bani, pentru putere, cursa onorurilor sau pentru că au slujit cauze prost înțelese, au existat și vor exista cât va ține răul pe pământ. La noi, condiția umană a atins cele mai rușinoase cote. Se moare cu zilele în România, se fură, iar analfabeții și proștii se înghesuie fix ei la conducerea țării. Asistăm astăzi la un spectacol imoral în care acești ,,strigoi” își joacă bine partea. Este posibil ca unii dintre noi să-și fi pierdut încrederea în forța cuvântării.
Gabriel Liiceanu susține că-i este teamă să trăiască în continuare așa cum a trăit, într-un plin coșmar istoric: nu dorește să devină o marionetă trasă de sfori în cadrul unui nou dictator ce este înconjurat de lingăi și de slugi. Strigoii se numesc ori s-au numit Iliescu, Vasile sau Ionuț, Petre Roman, Victor Ponta, Ciucă sau Ciolacu, Iohannis cu păcăleala lui cu România educată și cu refacerea uselismului, Teodor Brateș, Liviu Dragnea sau Vladimir Putin. Și mulți, mulți alții. Uneori sunt nenumiți, însă sunt lesne identificabili. Sunt în Parlament, în guvern, la conducerea universităților și facultăților, apar la Televiziunea publică. Aceste personaje inclasabile, dotate cu o formidabilă ticăloșie, împing spre prostituarea minților.
Potrivit lui Liiceanu, corupția, ca un magnific șobolan, ronțăie România și mafia cu eficacitatea unei boli letale. Trecem printr-o fază de dezorientare, de dezbinare. Nimic nu este inocent sau întâmplător în această elaborată operaţiune de manipulare globală. România este, la rândul ei, parte din acest nou război subteran, în care luciditatea devine o formă de patriotism.
În acest univers de clone şi minciuni, busola simţului critic pare că nu se reactivează, pentru că unii consideră că inteligenta și conștienta manipulare a maselor este un element important al societății democratice. Suntem guvernați, mințile noastre sunt ,,modelate”, ideile sunt deseori influențate de cei care ne conduc. Iar cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil care este adevărata putere. Un număr mare de ființe umane cooperează în acest fel întrucât doresc să trăiască fără probleme.
În aproape fiecare act al vieții noastre, fie în sfera politicii sau a afacerilor, suntem dominați de aceste persoane care înțeleg procesele mentale și tiparele sociale ale maselor. Ei sunt cei care trag firele, care controlează mintea publicului ca o ,,matrioșkă a mincinoșilor”.
Faptul că societatea a devenit din ce în ce mai tehnologizată nu mai este o noutate. Se impune din exterior o aliniere la standardele lumii noi. Spiritul este surprins într-o continuă degradare și involuție. Sunt veșnicele tipare din care omul nu mai are scăpare. Se inoculează ideea greșită că este vital ca individul uman să se încadreze, să corespundă unor criterii, adică să se limiteze.
Devine din ce în ce mai observabil felul în care spiritul se îndobitoceşte tot mai mult pe zi ce trece. Oamenii îl zdrobesc și îl încătușează. Profunzimea l-a părăsit pe individ și a fost înlocuită cu rapiditate de mediocritatea în brațele căreia omul se afundă tot mai tare. Atât de strânsă este legătura, încât ființa umană nu vrea să o rupă și nu-și dorește debarasarea și nici curățarea sufletească de petele ignoranței.
Pentru că mulți privesc în aceeași direcție, nu înseamnă că e și direcția corectă. Doar pentru că toată lumea face un lucru, nu înseamnă că acel lucru e bun sau corect. Oamenii pot merge cu mulțimea din frică, din obișnuință sau ca să fie acceptați. Dar adevărul nu e mereu acolo unde se îndreaptă toată lumea.
Consider că „Strigoii noștri este un volum foarte util și potrivit perioadei în care ne aflăm. De asemenea, cartea poate fi pe plac și tinerilor care nu știu cu atâta concretețe despre evenimentele care se petrec zilele acestea în țara noastră. Recomand această carte tuturor celor care își doresc să știe, să descopere ce poate sta în spatele măștilor celor care au fost sau apar la conducerea României.
