Carti Memorii jurnale Recomandat

Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, de Lena Constante

Evadarea tacuta”Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România”, de Lena Constante

Editura Humanitas, Colecția Memorii/Jurnale/Călătorii, București, 2013

Lena Constante a fost una din cele trei fiice ale lui Constantin Constante, ziarist, diplomat şi scriitor român de origine aromână, autorul mai multor lucrări, dintre care una reeditată după 1989 în care Constante, detaşat în 1917 pe lângă Misiunea Militară Franceză de pe frontul românesc din Moldova, prins de evenimentele din tulburele an 1918 în Odesa, traversează împreună cu familia sa (şi cele trei fiice, deci şi Lena Constante care atunci avea doar 9 ani) o Rusie în plină fierbere, din sud în nord, alături de contingente sârbeşti catre Murmansk. În volumul Colindând prin Rusia Sovietică. Note şi impresii de călătorie 1916-1918 [1], Constante descrie cum a perceput naşterea regimului totalitar bolşevic. Evident, nu i-a trecut nici o clipă prin minte că acel regim totalitar (nu avea cum să-i pară astfel atunci, normal) îi va chinui una dintre fete timp de aproape doisprezece ani de zile!

Lena Constante a făcut parte din lotul Pătrăşcanu, fiind colegă cu soţia liderului comunist, Elena Pătrăşcanu, la recent înfiinţatul Teatru de Păpuşi, Lena Constante confecţionând păpuşile, iar Elena Pătrăşcanu scenariile. În plus, Lena Constante alături de prietenul său Harry Brauner (pe care autoarea l-a cunoscut în timpul perengrinărilor etnografice şi sociologice efectuate în perioada interbelică în cadrul campaniilor de cercetare iniţiate de celebrul sociolog român Dimitri Gusti) au devenit prieteni intimi ai familiei Pătrăşcanu, motiv suficient pentru ca anchetatorii Securităţii să-i implice în mai largul grup anchetat pentru a-l distruge pe fostul ministru al Justiţiei şi posibil concurent intelectual al ceferistului Gheorghe Gheorghiu-Dej. În prefaţa (prea) lungă semnată de Ioana Bot, se vehiculează şi posibilitatea ca Lena Constante să fi avut o legătură amoroasă cu liderul comunist, greu de demonstrat acum.

Lena Constante
Lena Constante

Lena Constante a fost arestată, într-o primă fază, şase luni, lăsată în libertate în octombrie 1948 timp de alte cincisprezece luni, pentru a fi reţinută 1541 de zile în diverse închisori din Bucureşti (Malmaison sau carcerele Ministerului de Interne), judecată, condamnată la 12 ani de muncă silnică pentru crima de înaltă trădare şi 10 ani pentru activitate contrarevoluţionară, fiind forţată să execute pedeapsa mai mică, de 10 ani, din care i s-a redus timpul deja petrecut în puşcărie. Pentru a o putea folosi în cadrul procesului regizat, staliniste après le stalinisme, organele de anchetă nu au ezitat să folosească tot arsenalul de torturi clasice, de la privarea de somn (timp de 12 zile şi nopţi nu a fost lăsată să doarmă decât 24 de ore anume pentru a-i frânge voinţa „Să nu mai poţi lucra. Să-ţi simţi toate gândurile încurcând-se, pierzându-se. Dispărând. Să simţi cum capul tău se goleşte. Să simţi că acest gol este greu, capul tău din ce în ce mai greu, că pleoapele tale sunt de plumb, că ele nu mai pot rămâne deschise că, sprijinindu-mi coatele pe masă, le menţin cu greu deschise cu degetele mele arătătoare.(…)” Această metodă era destul de eficientă, ea fiind importată ca de altfel întregul arsenal şi toată logistică de la NKVD, căci „După douăsprezece zile semnez ceva. Nici nu ştiu ce am semnat. Creierul meu nu mai funcţionează. Voinţa? Principii? Demnitate? Conştiinţa? Nu mai eram decât o grămadă de carne beată.”[2]) până la arma alimentară, foarte cunoscută şi foarte des aplicată de comunişti peste tot în lume.

„Prima mea pedeapsă, foamea. Timp de 400 de zile. Mi-a fost foame timp de 400 de zile. O foame de fiece clipă. Umilitoare. Bestială. O foame care-mi frământa burta, înjunghia pântecul cu crampe, scălda obrazul cu lacrimi. Primeam trei căniţe cu apă pe zi. Dimineaţa, prima ceaşcă era socotită drept micul dejun. La prânz, a doua însoţea singurul fel de mâncare al prânzului. Într-o farfurie de metal, două-trei îmbucături de carne pluteau în lichidul dubios. Carnea era uneori înlocuită cu câteva bucăţele de cartofi, şapte-opt prune uscate sau trei linguri de paste sau mămăligă. La şase seara aceeaşi mâncare şi a treia ceaşcă cu apă.(…) Foamea mă chinuia şi zi, şi noapte. Singur visul izbutea să-mi dea iluzia îndestulării. După visul întoarcerii acasă, visul hranei este al doilea tip de vis celular.” Nu înseamnă că după 400 de zile de foame Lena Constante a cunoscut, în restul infernalei perioade petrecute în alte puşcării, o alimentaţie mai îmbelşugată. Dimpotrivă, cel care se obişnuieşte cu acest regim criminal este organsimul. „Într-o farfurie de smalţ, un cartof tăiat în două şi o minusculă bucată de carne. Calculez din ochi. Voi tăia în patru fiecare jumătate de cartof. Aşa voi avea opt înghiţituri.[3] Acest respect pentru hrană i-a rămas pentru restul vieţii. „Niciodata nu am socotit hrana ca pe ceva ce ni se cuvine de la sine. Obţinut pentru totdeauna. Nu. Pentru această hrană zilnică mulţumesc destinului sau unei divinităţi în care aş vrea să cred.”[4] A supravieţuit mai degrabă decât a trăit alţi cinci ani de izolare absolută în regimul penitenciar comunist din închisorile Dumbrava, de pe lângă Sibiu şi Miercurea Ciuc, catalogată drept cea mai dură închisoare pentru femei din arhipelagul comunist românesc. Acestor opt ani şi jumătate li s-au adaugat alti trei ani si jumătate petrecuţi într-o celulă cu alte douăsprezece femei către finalul lungii sale sentinţe. Doisprezece ani de viaţă irosită în gulagul românesc. Această lungă şi tristă experienţă a fost descrisă în două volume captivante care dovedesc fără tăgadă şi un rafinat simţ literar: Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România[5] şi Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-61.

Citindu-i mărturia, prima întrebare care îti vine în minte este cum poate o fiinţă umană, atât de obişnuita să aibă o viaţă plină de mişcare, de activitate, de obiceiuri care-i consumă mai repede sau mai încet viaţa (parcă din ce în ce mai repede, timpul liber părând a fi eliminat cu obstinaţie de nenumăratele forme de evazionsim modern) fără să o ia razna? Cum poate petrece un om mii de zile fără să aibă cărţi, televizor, internet, Facebook, fără să muncească, fără să citeasca[6] sau să vorbească cu cineva? Această rezistenţă este admirabilă în sine pentru că permite sau forţează omul deţinut să găsească diverse metode de a nu o lua razna, de a-şi consuma cumva timpul, cel mai redutabil inaimc al deţinutului. În fiecare zi din cele 3000 de zile trebuia să omoare 17 ore, între ora 5 dimineaţa, când se dădea deşteptarea şi ora 22 când se dădea stingerea, în tot acest interval, de regulă, neavând voie să se aşeze pe pat. Atunci când o făcea risca pedepse grave, cea mai redutabilă fiind aceea de a petrece şapte zile într-o carceră chiar şi mai inconfortabilă decât celula oricum inospitalieră.

Lena Constante a perfectionat mai multe metode care, chiar dacă nu i-au fost unice, rămân mostre de supravieţuire psihică. A imaginat (nu avea cum să le scrie pentru că în penitenciar creionul şi hârtia erau interezise cu desăvârşire) opt piese de teatru pentru copii din care, după eliberare, nu a reuşit să transcrie decât trei. Alte obiceiuri pe care a făcut tot posibilul să le respecte: gimnastica zilinică, folosirea zâmbetului, igiena cu orice preţ. „Deţinuţii aparţin unei specii încă necercetate. Adaptarea lor la mediul în care sunt obligaţi să trăiască este pe cât de rapidă, pe atât de uimitoare. Cele cinci simţuri ale lor îşi schimbă funcţiile. Vederea nu mai vede. Ea este înlocuită de auz şi de miros. Gustul este atrofiat de foame.”[7]O altă structură de rezistenţă a deţinuţilor, poate cea mai puternică, era credinţa. „Aveam, dintotdeauna, credinţă în spirit. În închisoare, chiar de la început, această credinţă mă întărise. Nu puteam crede că omul nu este decât o materie ce putea fi măturată. Nu. Eram şi eu o părticică din spiritul veşnic şi fără margini, plutind pretutindeni, dintotdeauna şi fără sfârşit şi numit de oameni, dintotdeauna şi pretutindeni, Dumnezeu. Deci, o părticică, oricât de mică ar fi fost ea, trebuia să fie, şi ea în mod necesar, veşnică. Nici o forţă n-o putea îngropa în mormântul meu, împreună cu carnea mea putrezindă. Cum ar fi putut putrezi spiritul pur? Cine poate îngropa flacăra unei lumânări? Parfumul unui trandafir? Chiar veşted?[8]

Lena Constante-evadareaExista un filon de reflexii asupra destinului deţinutului politic, în puşcării funcţionând „două coduri antagonice, ale temnicerului şi ale vitimelor. Totul este permis primilor ca să-şi atingă scopul. Totul este interzis celor din urmă pentru a se apăra. Ei trebuie să te facă să vorbeşti cu orice preţ; tăcerea, prima lege a codului victimelor. Ei îţi oferă, fără ruşine, asistenţă, ajutor, chiar prietenia lor, îţi câstigă încrederea pentru a te trăda; să nu ai niciodată încredere în buna lor credinţă este a doua lege a victimelor.”[9] „În acea vreme, nevinovăţia era un articol necunoscut. Şi inutil. A fi nevinovat nu îţi dădea dreptul la un somn liniştit. Oricare acuzaţie, oricare calomnie erau bine primite. Orice denunţ, chiar cel mai absurd, era luat în seamă. Din prudenţă, din frică, din laşitate. A nu da curs unui denunţ însemnă un act de complicitate.”[10] Deţinutul trebuia să aleagă ori să nu se mai gândească la imensul timp pe care-l mai avea de petrecut în închisoare ori să nu dezarmeze şi să spere. „Toţi întemniţaţii au o nevoie acută de speranţă. O nevoie vitală de a spera libertatea. Această speranţă nebună, fără nici un fel de bază, ei o hrănesc cu presentimente, cu vise, cu premoniţii, cu semne.”[11] „Încercând să-mi retrăiesc viaţa de atunci, îmi dau seama că făceam un mare efort de voinţă, pentru a mă împiedica să gândesc. Să mă gândesc la mine. La condiţia umană. La cauze şi finalităţi. La Dumnezeu şi la diavol. Toate acestea erau tabu. Pericol.Preferam să mă prostesc. Eram şi aşa destul de nefericită.”[12]

O tentativă de grevă a foamei i-a eşuat rapid. „Aş fi preferat să mor. Dar, deocamdată, trăiam. Cât se poate de rău? Nu. Strictul necesar nu-mi lipsea. Dar trebuia să vreau să trăiesc mai bine. Planul fizic nu depindea de mine. Planul moral, da. Ce soluţie să găsesc? Mi s-a părut, în cele din urmă, că am găsit răspunsul: o planificare minuţioasă a întrebuinţării timpului. Trebuia să-mi creez obiceiuri. Ambiţia de a le respecta cu stricteţe. Să devin maniacă. Simţeam nevoia să pot măsura timpul, cu fapte. (…) Mi-am concentrat întreaga voinţă numai pe această singură ambiţie. Respectul pentru ceea ce, în omul de carne, este cel mai puţin carnal. Respectul pentru Om în unicitatea lui”[13]

În ciuda greutăţilor şi durerilor, imposibil de imaginat astazi, Lena Constante a reuşit să parcurgă acest deşert uman fără să-şi piardă minţile ceea ce demonstreaza din nou că mentalul uman este cea mai puternică armă pe care o are rasa umana în arsenalul său. Dar chiar şi aşa, ea a resimtit dezamăgirea deţinutului odată ieşit din închisoare, un sentiment încercat de mulţi alţii „Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una din amintirle mele. Ea ar fi putut să dăuneze importantului mecansim al bunei lor digestii.[14] Lena Constante şi-a reconstituit din cioburi  viaţa şi parcă Dumnezeu i-a compensat timpul pierdut în puşcăriile comuniste, ea murind la venerabila vârsta de 96 de ani. Sperăm ca Editura Humanitas să ducă la bun sfârsit lucrarea de reeditare a operei memorialistice a Lenei Constante, publicând şi cel de al doilea volum, „Evadarea imposibilă.”

Puteți cumpăra cartea acum, de pe Librăriile Humanitas sau de la librăriile online, de aici sau de aici.


[1] Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2004. Editie ingrijta de Maria Georgescu.

[2] Editura Humanitas, 2013, pag. 120.

[3] Pag. 114.

[4] Pag. 116.

[5] Editura Humanitas, 2013 editie ingrijita, studiu introductiv si note de Ioana Bot care totusi, entuziasmată de această carte şi de autoare întreprinde mai mult decât era strict necesar, o prezentare rezonabilă, în câteva pagini,  a trecutului autoarei până în momentul scrierii cărtii şi, eventual, a traseului său după. Dacă eşti în criză de timp poţi citi foarte bine doar studiul introductiv pentru a-ţi da seama despre ce este vorba. Cam la fel este şi cu croncile de film- dacă ştiu subiectul filmului de ce să-l mai văd? Prima versiune a apărut în limba franceză în 1990, urmând o primă ediţie în 1992 limba română la aceeaşi Editură Humanitas iar o a doua, la Editura Florile Dalbe în 1995.

[6] Amuzantă şi obscenă ni se pare în continuare compararea scurtei detenţii a unui anume Adrian Năstase cu deţinutii politici din regimul comunist,morţi pe capete, cu vieţile distruse şi pe care nimeni nu-i aştepta la ieşire pentru a-i aplauda şi omagia cu miile.

[7] Op. cit., pag. 80.

[8] Pag. 346.

[9] Pag. 125.

[10] Pag. 264.

[11] Pag. 250.

[12] Pag. 280.

[13] Pag. 244-245.

[14] Pag. 82.

Articole similare

”Cea mai mare provocare: cum să fac istoria accesibilă și prietenoasă pentru oameni care în mod normal nu au tangențe cu ea” (interviu cu Radu Oltean)

Jovi Ene

45 de zile de natură americană. A nu se citi pe stomacul gol: „Vacanță americană”, de Raluca Barbu

Iulia Dromereschi

Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei, de David Abulafia (III)

Dan Gulea

2 comments

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult