Carti Memorii jurnale Recomandat

Colindând prin Rusia Sovietică, de Constantin Constante

Colindând prin Rusia Sovietică. Note şi impresii de călătorie 1916-1918, de Constantin Constante
Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2004
Editie ingrijta de Maria Georgescu

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Constantin Constante este o personalitate relativ puţin cunoscută a culturii româneşti dar, cu toate acestea, un reprezentant de seama al aromânilor implantaţi la nord de Dunăre. Chiar daca in momentul de faţă suntem asaltaţi de aromâni destul de românizaţi care s-au făcut cunoscuţi prin intermediul fotbalului (in mod paradoxal una dintre ele, Gigi Becali chiar sponsorizând apariţia volumului la care ne vom referi), personalitati dependente puternic de mahala, cu labilitati psihice evidente[1], aromanii merita atentia noastra, mai ales având in vedere declinul substantial al acestei comunitati la sud de Dunare. Constantin Constante s-a născut în anul 1877, copilărind în orasul Skopje (acum capitala a Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei[2] atunci în Imperiul Otoman) unde famila sa s-a stabilit din 1870. Copilăria sa petrecuta intr-o zona care fierbea din punct de vedere politic, Macedonia, şi unde se ciocneau naţionalismele balcanice (cel sârbesc, elen, bulgăresc, muntenegrean, albanez şi turcesc) ce căutau sa îşi tranşeze o parte cât mai mare din mostenirea unui Imperiu Otoman în plină descompunere, şi-a pus amprenta asupra evoluţiei sale intelectuale.

Regatul român condus de Carol I a sesizat oprtunităţile pe care le prezentau comunităţile aromâne din Balcani şi a investit în deschiderea a 105 şcoli numai în Macedonia. Poarta a permis aceasta dezvoltare şi în speranţa că diviziunile dintre popoarele creştine o va favoriza. Autorităţile de la Bucureşti “au reuşit să le asigure un anume statut faţă de Poartă (recunoscuţi ca o comunitate naţională şi confesională de sine stătătoare)”[3]. Unul din beneficiarii acestor subvenţii a fost Constantin Constante care şi-a început studiile la Skopje unde a absolvit gimnaziul grec urmând apoi liceul romanesc de la Bitola. Tatăl său dorea să-l introducă în mediul afacerilor în care minoritate aromâna excela însă Constante a ales o altă cale, devenind institutor al Eforiei Centrale în Macedonia, primind sarcina să înfiinţeze o şcoală românească la Prizren de unde însă a fost expulzat de autorităţile otomane, reuşind cu greu să revină în România după ce a trecut prin Serbia.

În România a devenit ziarist  şi, ulterior, şi-a găsit vocaţia în diplomaţia românească, având în vedere cunoştinţele sale ample asupra întregului spaţiu balcanic, completate cu stăpânirea limbilor sârbă, bulgară, turcă, greacă, aromână. Începând din 1908 a fost numit şef al Serviciului presei şi interpreţilor de pe lângă Direcţia Siguranţei Generale a statului (celebra Siguranţă burghezo-moşierească!) În urma dezastrului militar din noiembrie-decembrie 1916 Constante s-a refugiat în Moldova. De altfel jurnalul[4] său descrie cu multă precizie debandada, haosul şi panica existente în Bucureştii ameninţaţi de invazia trupelor Puterilor Centrale. ‘Viziunea unui balamuc în care ar fi fost închişi nebuni de toate categoriile, de toate clasele sociale, de toate sexele şi de toate vârstele! Scene care de bună seamă nu se văd decât cu ocazia marilor catastrofe: incendii uriaşe, cutremure de pământ catastrofale, când lumea, înnebunită de groază, nu ştie încotro să-şi îndrepte paşii!” În aceste chinuri dramatice s-a făurit România Mare. “Pe şoseaua Ploieştilor e o privelişte uluitoare. Aci bejenia ia alte forme. Oamenii fug cu tot ce au la îndemână.” [5]

Constante s-a retras şi el în Moldova “Mobilizat în calitate de şef al Serviciului Presei şi Interpreţilor la Ministerul de Interne (Direcţia Presă), sunt detaşat la Biroul de Informaţii de pe lângă Misiunea militară franceză de la Marele Cartier General.”[6] Destinul său poate nu ar fi fost atât de interesant daca în 1918 nu se afla, precum mulţi alţi români, la Odessa, oraş port din sudul Ucrainei, aflată în componenţa unui Imperiu Ţarist în plină descompunere. Constante şi familia lui (soţia şi trei copii) au decis să se alăture contingentelor sârbeşti din Odessa care urmau să traverseze Rusia pentru a fi îmbarcate la Vladivostok spre a ajunge din nou pe teatrul de operaţiuni, mai precis pe frontul de la Salonic.

Călătoria dintre Odessa şi Salonic, calea cea mai scurt, traversând Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee era împiedicată de Imperiul Otoman situat de partea Puterilor Centrale, blocând traversarea strâmtorilor, astfel încât trupele sârbeşti au fost îmbarcate în trenuri şi dirijate iniţial către Vladivostok. După convoiul a traversat Munţii Urali, ruta a fost schimbată, direcţia fiind modificată spre nord şi portul Murmansk. Constante a profitat de buna cunoaştere a limbii sârbe şi de prietenia pe care a legat-o cu nenumăraţi ofiţeri şi diplomaţi sârbi pentru a căuta o cale de scăpare din Odessa. Trupele germane, profitând de sucombarea frontului, de debandada imensei armate ţariste care, cum necum chiar şi pierzând zeci şi zeci de divizii şi sute de kilometrii, reuşise să ţină piept forţelor germano-austro-ungare, de Revoluţia bolşevică din noiembrie 1917 (nu degeaba Lenin traversase Germania în celebrul vagon plumbuit) ameninţau să intre în oraşul port. De altfel în întregul jurnal observăm resentimentele lui Constante faţă de nemţi.

Jurnalul lui Constante acoperă perioada 1/14 martie -1/14 iulie 1918 şi consemnează cu minuţiozitate traseul pe care l-a urmat contingentul sârbesc. Această retragere a fost probabil una din ultimele bărci de salvare pentru că regimul bolşevic încă se afla într-o situaţie de provizorat, fiind supus presiunilor atât din partea germanilor cât şi a forţelor Antantei care, de altfel aveau investite în Rusia un capital financiar însemnat dar şi o seamă de experţi, instructori, tehnicieni care fuseseră trimişi pentru a ajuta la întărirea aliatului rus. În plus, Antanta furniza imense cantităţi de furnituri militare care în cazul înaintării germane ar fi riscat să cadă în mâini inamice.

Constante a străbătut Rusia de la sud la nord, o ţară în plină fierbere, fiind protejat de militarii sârbi căci altfel, după cum el însuşi o recunoaşte, călătoria ar fi putut fi una extrem de periculoasă. În martie 1918 era extrem de greu de decantat viziunea şi acţiunile bolşevicilor care totuşi preluaseră puterea doar de câteva luni, astfel încât Constante nu lasă suficient de multe elemente pentru a contura o imagine clară a desfăşurării evenimentelor. Ziarele aproape că nu mai circulau. În anumite momente Constante se lasă purtat de valul entuziasmului revoluţionar, sperând ca tirania ţaristă să lase locul unui regim democratic autentic în care ţăranii şi muncitorii să se bucure de drepturi depline. Dulce iluzie! “După cum prin moartea Nazariteanului Iisus, popoarele care s-au adăpat la doctrina lui s-au eliberat din robia vechilor instituţiuni încătuşate în lanţul forţei şi urii, tot aşa poporul rus prin sângele generos vărsat în revoluţia din anul trecut s-a eliberat din sclavia şi întunericul în care era ţinut de veacuri de instituţia absolutistă a ţarismului şi azi răsuflă liber şi e stăpân pe soarta lui.

Evident, călătorul nu poate avea dreptate întotdeauna, puţini fiind cei care au avut capacitatea de a decripta şi interpreta corect evenimentele pentru că factorul subiectiv de multe ori îl împiedică să vadă ceea ce există in realitate, acoperind-o pe aceasta cu ceea ce ar dori el sa fie. În plus, superficialitatea lui Constante poate fi scuzată pentru că s-a aflat într-o continuă mişcare, dintr-o gară în alta. Ruşii ar fi “un popor  mare care, ieşit din apatia lui de azi, consecinţă a secole de sclavie, ignoranţă şi mistică religioasă plină de superstiţii şi condus pe calea culturii, civilizaţiei şi a libertăţii, este chemat să stea alături de marile popoare occidentale de veche cultură şi civilizaţie.”[7]

Această imagine superficială este explicabilă totuşi şi prin faptul că trenul care transporta unul din cele trei contingente sârbeşti a ocolit marile oraşe ruseşti, trecând prin oraşe periferice precum Celiabinsk, Ekaterinburg (unde a fost asasinată familia imperiala) Samara, Vologda etc. În unele din aceste gări convoiul a fost nevoit să aştepte săptămâni întregi autorizaţia de a-şi continua drumul căci guvernul bolşevic se afla între ciocan şi nicovală, fiind supus presiunii atât din partea germanilor cât şi a anglo-francezilor, foştii aliaţi, care cereau menţinerea angajamentelor internaţionale asumate de precedentele guverne ruseşti. Ceea ce până la urma Lenin nu va face, preferând semnarea celebrei păci de la Brest Litovsk cu Puterile Centrale. Constante nu avea cum să ştie despre desfăşurarea ostilităţilor atât de pe Frontul de Vest cât şi despre  negocierile dintre guvernul bolşevic şi germani care au început pe 22 decembrie 1917, la o săptămână după declararea armistiţiului dintre Rusia şi Puterile Centrale, la Brest-Litovsk

Fundalul istoric al marii traversări

Lev Trotki

Delegaţia germană a fost condusă de Max Hoffmann, comandantul frontului de răsărit german, (Oberkommando-Ostfront). Delegatia rusă a fost condusă de Lev Trotki. La scurtă vreme după începerea lor, negocierile au intrat în impas datorită pretenţiilor bolşevicilor de a obţine o “pace fără anexări şi despăgubiri” ceea ce în mod evident partea germana nici nu dorea să audă, fiind interesată în obţinerea unor cât mai vaste teritorii agricole care ar fi asigurat necesarul alimentar pentru o populaţie supusa privaţiunilor alimentare. Agasat de cererile germane pentru cesiuni teritoriale care nu încetau, Lev Trotki, Comisarul Poporului pentru Afacerile Externe (ministru de externe) şi şef al delegaţiei ruseşti, a anunţat retragerea Rusiei de la masa tratativelor pe 10 februarie 1918 declarând unilateral încetarea ostilităţilor, o poziţie caracterizată drept “lipsa războiului — lipsa păcii”. Consecinţele retragerii de la tratativele de pace au fost mai rele pentru bolşevici decât s-ar fi gândit ei vreodată în decembrie. Puterile Centrale, presate de cursa contra-cronometru de pe Frontul de Vest, au denunţat armistiţiul pe 18 februarie 1918 şi în următoarele zile au invadat şi ocupat cea mai mare parte a Ucrainei, Belarusului şi Ţărilor Baltice. Printre gheţurile Mării Baltice, o flotă germană se apropia de Golful Finlandei şi de capitala Rusiei, Sankt Peterburg. În ciuda demonstraţiilor şi protestelor care au avut loc în luna de dinaintea atacului, muncitorii din Germania şi Austro-Ungaria nu au reuşit o revoltă de proporţii, iar pe 3 martie bolşevicii au căzut de acord asupra unor condiţii de pace chiar mai dezavantajoase decât cele pe care le respinseseră mai înainte.

Tratatul, semnat între Rusia bolşevică pe de-o parte şi Imperiul German, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman, (numite în mod colectiv Puterile Centrale), pe de altă parte, a marcat încetarea stării de beligerantă în nişte condiţii dure. Noul guvern bolşevic rus a renunţat integral la pretenţiile asupra Finlandei, asupra viitoarelor state baltice (Estonia, Letonia si Lituania), ca si asupra Poloniei, Belarusului, a districtelor turceşti Erdehan şi Kars, şi asupra districtului georgian Batumi. Cea mai mare parte a acestor teritorii au fost cedate Imperiului German, care intenţiona să le transforme de facto în părţi ale imperiului, prin impunerea unor regi sau duci dependenţi de Imperiu. Tratatul a devenit caduc prin înfrângerile Puterilor Centrale din septembrie-noiembrie 1918.

Cu greu, convoiul lui Constante a ajuns la Murmansk, unde după alte săptămâni de aşteptare, a fost îmbarcat pe o navă britanică cu destinaţia portul Hebburn. Bucuria salvării este imensă. “Sunt patru luni de zile de când călătorim prin Rusia, de când n-am văzut un oraş în care să se plimbe un public mai elegant. Tovarăşi, peste tot tovarăşi şi tovarăşe, care voiesc să se impună nu prin simplitate ci prin murdărie…Şi după patru luni de zile să te găseşti deodată pe trotuarele unui mare şi frumos oraş englezesc, veţi recunoaşte, cred, că deosebirea are de ce să ne impresioneze. Umblăm ca zăpăciţii. Nu ne putem îndestula privirea cu nesaţ la miss-ele şi lady-le englezoaice care umplu trotuarele şi magazinele. Primul lucru ce cumpărăm sunt flori, bomboane şi fructe. Din primăvara trecută şi până acum n-am mirosit o floare, n-am mâncat o bomboană sau o fructă. Am trăit o viaţă de adevărate dobitoace”. Vizitează hala de carne şi rămâne impresionat de abundenţa văzută, inexistentă atât în Rusia cât şi în Moldova liberă din ultimele luni ale războiului “Când nu se găsea nimic, nici pâine, nici carne, nici zarzavaturi.”[8]

Epopeea lui Constante s-a terminat la timp căci la scurtă vreme după ce el a părăsit spaţiul rusesc a izbucnit războiul civil în timpul căruia trupele albe, contrarevoluţionare, antibolşevice au încercat, susţinute şi de Aliaţi, să înlăture de la putere secta comunistă. Fără succes, după cum bine o ştim. Din Anglia, familia Constante a trecut în Franţa, ajungând la Paris unde a mai stat doi ani de zile. În 1920 s-a întors în România, continuându-şi cariera publicistică, traducând cărţi despre aromâni scrise de autori sârbi sau bulgari dar şi scriind printre altele lucrări care se învârteau în jurul aceluiaşi subiect: Amintiri din Macedonia ( 1939) Din trecutul oraşului Salonic ( 1939)  Românii din Timoc ( împreună cu A .Golopenita 1943). A avut destul timp să trăiască, cu frica în oase, şi în regimul comunist impus de Uniunea Sovietică României până în anul 1964 când a murit la frumoasa vârstă de 86 de ani!

În ciuda faptului că autorul jurnalului a fost un observator grăbit, în mersul trenului, fapt ce-i oferă prilejul de a admira şi descrie frumuseţea naturală a imensei Rusii, având prea puţine contacte cu realităţile haotice dintr-o Rusie măcinată de lupte intestine, jurnalul său de călătorie rămâne o depoziţie lucida a odiseei din care mulţi alţii nu s-au mai întors niciodată (one way ticket), o plimbare în burta chitului ce se năştea.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.


[1] Aceşti aromâni au păstrat însă tradiţia de negustori iscusiţi care, adaptându-se vremurilor, au trecut de la vânzarea de brânză, măsline la impresariat in domeniul fotbalului, adica o formă de vânzare a unor jucatori!Comisioanele sunt chiar mai mari!

[2] Se cunoaşte blocarea de două decenii a recunoaşterii internaţionale a formulei Macedonia de către Grecia, preferându-se formula ciudata FYROM. – Former Yougoslav Republic of Macedonia.

[3] In Nota asupra editiei, de Maria Georgescu, pag. 6

[4] Colindând prin Rusia Sovietică. Note şi impresii de călătorie 1916-1918, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2004.Editie ingrijta de Maria Georgescu

[5] Pag.17

[6] Pag.16.

[7] pag.55

[8] pag. 185

 

Articole similare

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010)

Jovi Ene

Călătorii prin Europa, de Bill Bryson

Jovi Ene

Lansarea volumului Carte de bucate regale

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult