„Micul infern” după Mircea Ștefănescu
Regie și Ilustrație muzicală: Mircea Cornișteanu
Distribuția:
- Soacra: Magda Catone (joacă în 12, 28 iunie)
- Soția: Ilinca Goia
- Soțul: Liviu Lucaci
- Doctorul: Marius Rizea
- Curtezanul: Dragoş Stemate
- Ordonanța: Daniel Badale
- Secretara: Fulvia Folosea
Scenografie: Clara Labancz
Data premierei: 04.10.2013
Durata: 2 h 30 min / Pauză: 15 min.
În seara zilei de 15 mai, începând cu ora 19:00, scena Sălii „Ion Caramitru” (Sala Mare) a Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București a prins viață datorită spectacolului „Micul Infern”, după Mircea Ștefănescu, în regia lui Mircea Cornișteanu, regizor a cărui activitate se întinde pe parcursul a zeci de spectacole și multiple formule scenice, de la teatrul dramatic clasic până la teatrul de păpuși. De această dată, regizorul construiește un spectacol de comedie care, deși are o durată considerabilă, aproape trei ore, își păstrează ritmul viu și capacitatea de a captiva publicul, fapt demonstrat și de longevitatea sa remarcabilă: de treisprezece ani pe afiș, a ajuns, vinerea trecută, la cea de-a 350-a reprezentație. Distribuția, una dintre cele mai fericite, a captat atenția publicului prin dinamism și energie scenică, reunindu-i pe Magda Catone (soacra), Liviu Lucaci (soțul), Ilinca Goia (soția), Marius Rizea (doctorul), Dragoș Stemate (curtezanul) și Fulvia Folosea (secretara).
Cu o acțiune facilă care se întinde pe durata a trei etape distincte din istoria țării, pornind cu perioada Vechiului Regat (1908), perioada interbelică (1928) și anii de început ai regimului comunist (1948). Structura dramatică nu este complexă, intriga concentrându-se pe evoluția unei căsnicii măcinate de rutină și de crize domestice previzibile, fără blocaje de nerezolvat. Din acest motiv, resortul comic nu își extrage forța din răsturnări spectaculoase de situație, ci se bazează pe dinamismul replicilor și pe rapiditatea dialogului. Un punct de inflexiune în desfășurarea acțiunii îl constituie intervenția doctorului (jucat de Marius Rizea), unul dintre cei doi pretendenți ai soției (interpretată de Ilinca Goia). Acesta își asumă rolul de salvator al mariajului celor doi prin implementarea unei tactici subtile: îi stimulează pe ambii parteneri să își neutralizeze rivalii, transformând gelozia într-un motor de reconsolidare a cuplului.
Spectacolul este structurat în două părți, separate de o pauză de 10 minute. Dacă după prima parte, a cărei durată a fost de o oră, nu mai aveam mari așteptări de la restul acțiunii, cea de-a doua a venit să contrazică această impresie. Dinamismul a crescut într-atât de mult încât firul narativ, cel care explică raporturile dintre personaje, a început să treacă în plan secund, lăsând loc spectacolului pur. Avem în față o producție care știe exact ce face și își îndeplinește cu succes scopul principal: acela de a stârni râsul spectatorilor. Cu alte cuvinte, înțelegi imediat de ce rezistă pe scenă de atât de mulți ani. Spectacolul reprezintă o întâlnire fericită între actori talentați, cu palmaresurile impresionante, și un regizor pe măsură.
Deși personal nu consider textul în sine foarte ofertant sau impecabil construit, acesta păstrează câteva coordonate care îi asigură, în proporție de 95%, reușita în competiția cu timpul. În primul rând, este vorba despre relația de cuplu, dacă la început căsnicia pare salvată de sentimentele care i-au unit de la bun început, cu puțină atenție descoperi că longevitatea unui mariaj se bazează pe mult mai multe elemente păstrate în umbră. De altfel, este imposibil să nu recunoști aportul regizorului, care a reușit să speculeze comicul din fiecare situație, cum este, de exemplu, scena memorabilă cu telefonul fix. Fiecare secvență comică în parte a fost interpretată exemplar.
După atât de mulți ani de la premieră, se vede clar că actorii au reușit să descopere ei înșiși formula câștigătoare a acestui spectacol. Deja cunosc în amănunt când și cum să se privească, pe scenă pare că s-a insinuat o anumită familiaritate care te cucerește instantaneu. Această chimie evidentă dintre actori creează o atmosferă caldă, care te îmbie ca spectator să te relaxezi, să renunți la analizele rigide, să nu îți mai pui prea multe întrebări și pur și simplu să te bucuri de jocul lor.
În ceea ce privește scenografia, decorul nu epatează prin opulență, ci mizează pe o matematică a necesarului atent calculată, unde fiecare obiect de mobilier își justifică prezența prin utilitatea lui directă în jocul actorilor. Această simplitate vizuală lasă spațiu de manifestare altor detalii care marchează scurgerea anilor: pe fundal se poate observa un ecran proiectat ce înfățișează imaginea simbolică a unei mașini, element ce își modifică aspectul de la un act la altul pentru a sugera evoluția materială și socială a familiei, dar și trecerea timpului. Schimbările istorice majore prin care trec personajele sunt susținute discret de costumele specifice fiecărei epoci și de o coloană sonoră care intervine punctual, doar pentru a sublinia ironic micile dispute casnice. Toate aceste componente creează un mediu intim și familiar, lucru vizibil din reacția publicului din sală, care participă activ prin râsete și aplauze spontane, confirmând longevitatea remarcabilă a acestei producții care a depășit de mult sute de reprezentații.
Succesul spectacolului provine din faptul că nu avem de-a face cu un conflict greu de depășit. Spectatorul este mai degrabă impresionat și amuzat de ingeniozitatea soților și de felul în care aceștia își apără căsnicia, deși piedicile nu sunt imbatabile. Urmărim microcosmosul unei familii în care istoria aproape că nu lasă urme, atenția fiind îndreptată strict către relațiile dintre personaje și evoluția în timp a mariajului, a prieteniei și a loialității.
Apreciez faptul că ideea unei căsnicii cu probleme rămâne doar la suprafață, servind ca pretext pentru a crea un orizont de așteptare dramatic. Acesta nu se împlinește, nu ar avea cum, dar fiind că povestea începe la cinci ani de la clasicul „…și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Astfel, nu există un vârf de pe care personajele să cadă în golul unui conflict clasic. Totuși, spectacolul păstrează o nuanță melancolică: cele mai comice personaje sunt, în realitate, cele mai nefericite. În final cuplul descoperă faptul că fericirea lor s-a clădit, de fapt, pe nefericirea unui prieten apropiat.
„Micul infern” nu își propune să revoluționeze teatrul contemporan și nici să ofere răspunsuri filosofice la marile dileme ale existenței. Forța sa rezidă tocmai în simplitatea asumată și în capacitatea rară de a transforma banalitatea cotidiană într-o oglindă caldă, plină de umor și nostalgie. Dincolo de micile compromisuri și de melancolia ascunsă în spatele hohotelor de râs, spectacolul rămâne o pledoarie vie pentru complicitate, loialitate și supraviețuire în doi. La final, părăsești sala de teatru cu zâmbetul pe buze și cu certitudinea că ai fost martorul unei rețete teatrale perfect sudate, al cărei succes la public este pe deplin meritat.
Spectacolul „Micul infern” poate fi văzut la Teatrul Național București.
