Romanul „Sus e numele meu, Ila!” al scriitoarei Andreea Ionescu-Berechet este o poveste de formare sensibilă și puternică, construită pe fundalul unei epoci interbelice frământate, în care destinul unei fete abandonate se transformă treptat într-o meditație despre supraviețuire, artă și speranță. Inspirată din viața pictoriței Constanța Stratulat, bunica autoarei, cartea urmărește parcursul Ilei, o copilă trimisă la orfelinat de propria mamă și obligată să cunoască prea devreme duritatea unei lumi nedrepte. Desenul și, mai târziu, pictura devin pentru ea nu doar refugiu, ci și formă de rezistență interioară, iar drumul ei de la suferință la desprindere capătă forța unui bildungsroman de mare sensibilitate. Cu o scriitură atentă la ritm, la atmosferă și la vibrația fiecărui detaliu, Andreea Ionescu-Berechet conturează un univers în care zbuciumul nu exclude lumina, iar în urma durerii rămâne, cum chiar autoarea mărturisește, un soi de senin.
Romanul „Sus e numele meu, Ila!” a apărut la Editura Corint, iar cu această ocazie ne-am bucurat să stăm de vorbă cu Andreea Ionescu-Berechet despre geneza cărții, despre personajele care ajung să-și ceară singure locul în pagină și despre emoția profundă care însoțește scrisul.
– Prima întrebare care mi-a venit în minte când am decis să vă invit la acest mic dialog a fost una simplă, dar esențială: ce îl face pe un om să scrie? Sunt prea multe emoții și trăiri care caută o formă sau, dimpotrivă, prea multe cuvinte în suflet care își caută cititorii? Ce a făcut-o pe Andreea Ionescu-Berechet să scrie această carte?
Sunt unii oameni care respiră altfel. Așa cum peștii respiră la fundul apei, sunt unii, și eu mă număr printre ei, care își reglează ritmul respirației când scriu. Dacă sunt supărată, speriată sau nu știu încotro alunecă lucrurile, dacă am o revanșă nejucată, mă întorc la o formă de ordine scriind.
– În timpul procesului de scriere, există momente în care simțiți că nu dumneavoastră controlați povestea, ci că povestea vă conduce? A existat un moment în acest roman când ați simțit asta cel mai clar?
Sigur, și e firesc să fie așa când lumea ficțională construită începe să fie completă. Adică da, pornesc cu un plan, sau cu o imagine și apoi personajele, lumea în care ele se mișcă, iar aceasta devine plină de amănunte, unele văzute de mine și altele pe care nu le bănuisem: de la depărtare se aud niște câini lătrând și atunci de acolo va veni ceva ce se conturează și intervine în imaginea creată.
– A existat vreo scenă în care personajele au început să vă contrazică? Un moment în care Ila a refuzat, într-un fel sau altul, să facă ceea ce plănuiserăți pentru ea?
Ila are o fire impulsivă, și atunci da, poate face lucruri neașteptate. De exemplu când fuge de la cămin și își vizitează mama și casa din care a plecat. Plănuisem încăierarea cu Mari, că o va lua de cozi, dar băutul apei din vaza de flori a apărut apoi neașteptat. Nu am văzut pe nimeni să bea apă din glastră și apoi să pună și florile la loc. Altfel, da, a mai făcut poate gesturi pe care la început nu le plănuisem, dar ele s-au integrat în poveste și acum nici nu mi le mai amintesc.
– Dacă ar trebui să descrieți universul interior al IleI printr-o imagine – un peisaj, o cameră, o stare a naturii – cum ar arăta?
În roman, Ila parcurge un interval de timp destul de larg, peste 12 ani. Așa și universul ei interior se schimbă, într-un fel e atunci când ea e doar un copil timorat de mamă și apoi alungat de aceasta și altfel este când ea se maturizează.
Apar în adolescență secvențele cu „vis de zi„ cum chiar ea le numește, acea câmpie largă și fără margini pe care pășește, cu iarba înaltă care se vălurește verde de vânt, și cu un copac ciudat ce se profilează în zare. Aceasta ar fi imagininea acelei perioade, apoi, din capitolul primei veri de libertate, este marea în care ea înoată, pentru ca la final să avem acel zbor al unui pescăruș : „Mai am de făcut un singur tablou, acela al unuei siluete de fată-pasăre care se ridică peste o mare agitată, așa cum era marea azi, iar vântul unduiește voalul roșu din jurul ei, care vine de pe cap și apoi, prin poziția orizontală a mâinilor, e îndepărtat de corp, se transformă în aripi diafane din care curg litere necunoscute ca niște desene ciudate… Acest tablou, fără o legătură aparentă cu tot ce s-a întâmplat cu noi în vara asta, este totuși o încheiere. Fata asta pasăre e din aceeași lume cu fata de pe câmpie, doar că e desprinsă. Desprinderea mea se amestecă cu destinul micuței mele prietene.”
– Cum reușiți să dați viață descrierilor? În timp ce citeam, am avut de multe ori impresia că fiecare detaliu din decor respiră, că fiecare colț al atmosferei are inimă și suflet.
Îmi imaginez un loc în cele mai mici amănunte, ajung să fiu acolo, o teleportare, o autohipnoză, și dacă această prezență se simte, cum spuneți, atunci mă bucur mult.
– Cât de mult vă gândiți la interpretările cititorilor? Există ceva în carte pe care sperați, poate, să nu fie înțeles greșit?
Nu mă gândesc prea mult în timp ce scriu la cititori. Adevărul este că dacă îți închipui o mulțime de ochi atenți fixați pe tine, poate că atunci te și blochezi. După apariția cărții, abia atunci am început să mă îngrijorez, ca pentru un copil plecat singur de acasă. Nu cred că există „înțelegeri greșite”, ci doar înțelegeri personale. Fiecare e liber să își folosească propria grilă și să îndrăgească sau să deteste pe oricare personaj.
– Literatura cere adesea un tip de sacrificiu. Ați simțit că această carte v-a cerut să lăsați ceva în urmă – timp, liniște interioară, poate chiar anumite relații?
Mie scrisul, așa cum spuneam și la început, îmi aduce multă liniște interioară.
Timpul zboară oricum, faptul că în urma lui rămâne un manuscris, cu atât mai minunat. Relațiile, de la o vreme, cele superficiale se destramă oricum, cele reale rămân oricum.
– Există o întrebare pe care ați vrea să v-o pună cititorii despre această carte, dar pe care aproape nimeni nu o pune?
Nu știu. Eu nu mi-am formulat înainte un set de întrebări. Mă bucur de orice întrebare și răspund când o primesc, cum pot eu mai bine, dar nu am așteptări prestabilite.
– Dacă ar trebui să descrieți romanul nu printr-un gen literar, ci printr-o emoție dominantă, care ar fi aceea?
Speranță.
Mi-a spus o prietenă, care a citit romanul la scurt timp ce a apărut, că „deși are zbucium ca materie primă, în urma lui rămâne senin”. E un verdict care tare mult mi-a plăcut. Și în fond, asta e, speranța!
– Dacă ar trebui să spuneți într-o singură propoziție de ce a fost necesar ca această carte să existe în lume, care ar fi acea propoziție?
În lume sunt o mulțime de cărți minunate; pe majoritatea încă mai am să le citesc.
La noi, aș spune că mai e nevoie de personaje feminine puternice, care să ne dea speranță că la urmă va fi senin, că puterea stă în noi, că ipocrizia poate fi înfruntată.
Poate ar mai fi ceva de spus despre stil, dar aici cred că ar trebui să apară vocea criticii literare, eu pot doar mărturisi că am fost preocupată de ritmul șirului de cuvinte, de cadența lor și de stările pe care le aduc.
– Există un adevăr despre oameni pe care l-ați descoperit scriind această carte și pe care nu l-ați mai putea „dezînvăța”?
Am învățat din viață, din timpul ce l-am parcurs, despre diversele măști ce le purtăm în lume. Uneori aceste măști întoarse m-au uimit, m-au bucurat sau m-au rănit.
Am mai învățat de la Javier Marias, din trilogia „Chipul tău, mâine”, să fiu atentă la schimbările ce apar odată cu trecerea timpului în oameni și să le folosesc în construcția ficțională.
În romanul meu am încercat doar să aplic aceste lecții.
– Iar dacă cineva ar închide cartea și v-ar spune: „Am citit-o, dar încă nu știu dacă m-a liniștit sau m-a tulburat”, ce i-ați răspunde?
Nu știu ce aș răspunde.
Fiecare om se raportează conform propriilor experiențe. Sunt cititori care se identifică, pentru că și ei au fost la un moment dat trădați de cei apropiați, alungați, și atunci pentru ei povestea vine cu o întoarcere către sine.
Sunt pasaje, mai cu seamă acelea cu Anne Melis, care te liniștesc. Și pasajele de prietenie, de ajutor feminin, de suroritate sunt luminoase. La fel și camaraderia cu Mundy, sau scurtele momente intense cu Hangerli au ceva de soare cald. E adevărat că timpul istoriei e unul dur, din păcate, el pare că revine și poate de aici s-ar putea crea o tulburare mai adâncă, din pasul vremurilor pe care nu le putem opri.
Orice mi-ar spune, eu m-aș bucura că lectura romanului a generat o stare.
– Vreau să vă mulțumesc pentru timpul pe care ni l-ați oferit. A fost o reală plăcere să pot descoperi, prin acest dialog, mai multe despre universul din spatele romanului „Sus e numele meu, Ila” și despre drumul interior care a făcut posibilă această carte. Vă doresc inspirație și bucuria de a scrie în continuare povești care să ajungă la cititori și să îi atingă la fel de profund.
(Sublinierile ne aparțin.)
