„Sus e numele meu, Ila!” de Andreea Ionescu-Berechet
Editura Corint, Corint Fiction, București, 2025
„Sus e numele meu, Ila!” de Andreea Ionescu-Berechet este un roman de debut de o maturitate surprinzătoare, o ficțiune istorică densă și sensibilă, construită cu o remarcabilă siguranță narativă în jurul unui destin feminin frânt prea devreme de pierdere, abandon și excludere. Inspirat din viața pictoriței Constanța Stratulat, bunica autoarei, volumul depășește cu mult simpla recuperare ficțională a unei biografii și se transformă într-o poveste amplă despre memorie, suferință, artă și devenire. Este una dintre acele cărți rare în care filonul personal nu restrânge perspectiva, ci dimpotrivă, o adâncește, o face mai vie, mai adevărată și mai tulburătoare.
Romanul urmărește traseul Ilei, Ileana Iordăchescu, copilă trimisă la orfelinat de propria mamă, văduvă de ofițer după Primul Război Mondial, într-o lume în care aparențele, statutul și supraviețuirea socială ajung să cântărească mai mult decât tandrețea și protecția maternă. Gestul excluderii nu este doar un episod biografic dureros, ci rana originară a personajului, locul din care se ramifică toate nesiguranțele, toate foamele, toate dorurile ei. Faptul că ea este cea aleasă să fie „dată” dintre surori transformă durerea într-o formă aproape imposibil de alinat a întrebării: de ce eu? Și tocmai aici romanul își găsește una dintre cele mai mari forțe, în felul în care face din abandon nu doar o tragedie punctuală, ci o identitate afectivă care se lipește de sufletul Ilei și o însoțește până târziu.
Încă de la începutul cărții am fost impresionată de sobrietatea cu care este redată cruzimea orfelinatului. Nu există în aceste pagini nimic îndulcit, nimic cosmetizat, nimic menit să facă trauma mai ușor de privit. Orfelinatul nu este un simplu decor al suferinței, ci un mecanism rece de deformare interioară, un spațiu al foamei, al fricii, al umilinței, al disciplinei care strivește și al singurătății care împietrește. Ila nu este doar un copil lipsit de iubire, ci un copil care învață prea repede că lumea poate deveni ostilă fără explicații și că, uneori, nimeni nu vine să repare ceea ce a fost rupt. Tocmai de aceea compasiunea pe care o stârnește nu este una facilă, sentimentală, ci una adâncă, neliniștitoare. Suferința ei nu este zgomotoasă, ci persistentă, infiltrată în fiecare gest, în fiecare raportare la ceilalți, în fiecare încercare de a se apropia și de a se apăra în același timp.
Din această materie dureroasă se construiește treptat un bildungsroman de mare finețe. Devenirea Ilei nu este liniară și nici luminoasă în sens convențional, ci se face prin rupturi, prin răni, prin reveniri și prin acea muncă tăcută a sufletului care refuză totuși să se lase nimicit. Desenul, apoi pictura, devin pentru ea mai mult decât talent sau vocație: devin limbaj de supraviețuire, adăpost, formă de respirație. Într-o existență în care aproape totul i-a fost impus sau smuls, arta rămâne teritoriul în care Ila poate exista fără să ceară voie, fără să fie corectată, umilită sau alungată. Aceasta este una dintre cele mai frumoase idei ale romanului: faptul că salvarea nu vine spectaculos, nu vine din afară, nu vine printr-o minune morală, ci printr-o disciplină a sensibilității, prin capacitatea de a transforma durerea în vedere, iar vederea în creație.
De altfel, puțini autori aflați la debut reușesc să scrie cu atâta siguranță și cu atâta putere de evocare. Tocmai acest lucru impresionează constant în romanul Andreei Ionescu-Berechet: senzația că nu citești o primă încercare, ci o scriitură deja așezată, stăpână pe mijloacele ei, conștientă de ritm, de densitate, de construcția emoției și de felul în care un personaj trebuie lăsat să crească în ochii cititorului. Există aici o maturitate artistică rară, cu atât mai admirabilă cu cât nu se transformă niciodată în ostentație stilistică. Nimic nu pare forțat, nimic nu sună demonstrativ. Autoarea nu încearcă să impresioneze cu orice preț, ci lasă povestea să își desfășoare gravitatea, frumusețea și tristețea în propriul ei ritm.
Un alt mare merit al romanului este felul în care reconstituie perioada interbelică fără a cădea în capcana idealizării. Parfumul epocii există, fără îndoială, însă nu este unul edulcorat, decorativ sau nostalgic în mod simplificator. Lumea interbelică din această carte este tensionată, inegală, neliniștită, marcată de lipsuri, de constrângeri sociale, de frământări istorice și de răni colective care nu se văd mereu de la prima privire. În fundalul poveștii personale se simt schimbările de epocă, mișcările ideologice, fragilitățile unei societăți care își poartă eleganța la suprafață, dar ascunde dedesubt violență, prejudecăți și fisuri adânci. Tocmai această dimensiune istorică bine integrată dă romanului consistență și îl face să funcționeze nu doar ca poveste individuală, ci și ca tablou amplu al unei lumi în transformare.
Relațiile din roman sunt construite cu o atenție aparte. Relațiile de familie, relațiile de prietenie, relațiile de iubire nu apar niciodată schematic, ci cu toată imperfecțiunea lor omenească. Nimeni nu este redus la o singură trăsătură, nimeni nu este complet pur sau complet condamnabil, iar asta dă romanului o autenticitate emoțională specială. Prieteniile, mai ales, au o forță aparte, pentru că înlocuiesc uneori, măcar parțial, lipsa unei structuri afective stabile. Într-o lume în care Ila a fost lipsită prea devreme de siguranță, astfel de legături devin ancore fragile, dar esențiale. Ele nu vindecă total, dar țin sufletul la suprafață. Iar iubirea, atunci când apare, nu este triumfătoare, ci neliniștită, contradictorie, vulnerabilă, exact așa cum se naște într-un om care nu a fost învățat să creadă că poate fi ales și păstrat.
Recenzia acestei cărți nu poate ocoli frumusețea stilului. Andreea Ionescu-Berechet scrie cu o putere rară de a da viață și frumusețe chiar și celor mai banale locuri. În paginile sale, nimic nu rămâne inert. O cameră, o stradă, un copac, o mișcare, o lumină, o tăcere capătă relief, vibrație și sens. Autoarea reușește să dea suflet nu doar personajelor, ci și spațiilor, lucrurilor, gesturilor aproape neînsemnate. Există în scrisul ei o capacitate de animare a lumii care amintește de romanele clasice, de acele cărți în care descrierea nu era ornament, ci materie vie a narațiunii. Stilul descrierilor are ceva de o noblețe veche, de o răbdare a observației și de o frumusețe atent lucrată, de parcă ai citi un roman scris într-o epocă în care literatura încă își îngăduia să privească îndelung un drum, o fereastră, o grădină, o mare, până când toate acestea începeau să vorbească.
Și poate tocmai de aceea lectura are uneori senzația aceea stranie și frumoasă că vine dintr-un alt timp. Nu pentru că ar fi vetustă, ci pentru că are clasă, densitate și o eleganță a construcției pe care mulți scriitori contemporani încearcă să o atingă. Este genul de scriitură care nu se grăbește să livreze efecte, ci își permite să sedimenteze, să așeze, să încarce fiecare scenă cu o emoție care nu izbucnește imediat, dar rămâne multă vreme după. În acest sens, romanul Andreei Ionescu-Berechet are ceva din cărțile acelea care au pus bara foarte sus și care obligă, inevitabil, la comparații favorabile.
„Sus e numele meu, Ila!” este, de departe, una dintre cele mai bune, mai triste și mai frumoase istorii citite de mine în ultimul timp. Este o carte despre abandon, foame, rușine, prietenie, iubire, artă și supraviețuire, dar mai ales despre felul în care un om se poate ridica din locul în care a fost aruncat fără milă. Este un roman care doare, dar și luminează; care apasă, dar și înalță; care vorbește despre răni, dar nu rămâne închis în ele. Pentru un debut, reușita este cu adevărat impresionantă. Puțini autori reușesc să intre în literatură cu atâta siguranță, cu atâta frumusețe a frazei și cu atâta forță de a construi o lume întreagă din memorie, sensibilitate și talent autentic. Iar Ila rămâne, după ultima pagină, nu doar un personaj, ci o prezență. Una dintre acele prezențe care nu pleacă ușor din mintea și din inima cititorului. Pe alocuri, m-am abținut să nu plâng…
