Maria / Being Maria (2024)
Regia: Jessica Palud
Distribuția: Anamaria Vartolomei, Matt Dillon, Giuseppe Maggio
În cea de-a treia zi a Festivalului Filmului Francez (trecând în weekend la Brașov), am vizionat (în sala Cinematecii Patria), Maria (Being Maria) regizat de Jessica Palud, selectat în secțiunea Panorama. Filmul a avut premiera la Festivalul de film de la Cannes în 2024 și o are în rol principal pe Anamaria Vartolomei, prima actriță de origine română recompensată cu premiul César, având o carieră de succes în Franța, acolo unde a debutat în cinema, în filmul My Little Princess (2011), alături de Isabelle Huppert.
Aceasta devine Maria Schneider, în filmul Jessicăi Palud, bazat pe cartea My Cousin Maria Schneider: A Memoir, publicată în 2018 și scrisă de verișoara actriței, Vanessa Schneider. Un rol deopotrivă ofertant dar și provocator. Maria se concentrează pe evenimentele de după 1972, an în care actrița Maria Schneider în vârstă de numai 19 ani este aleasă și distribuită de regizorul Bernardo Bertolucci în rol principal, pentru a o interpreta pe Jeanne în filmul său Ultimul tango la Paris, alături de Marlon Brando.
Scenariul pe care i-l prezintă Bertolucci se referă la întâlnirea întâmplătoare dintre un bărbat și o femeie care încep o relație pasională, lipsită de inhibiții, intensă, fără să cunoască absolut nimic unul despre celălalt, între ei existând o diferență de vârstă considerabilă. Filmările încep imediat, cu celebra scenă a podului, Maria este răvășitoare în haina sa de blană urmându-l îndeaproape pe Marlon Brando (Matt Dillon).
Carismaticul Dillon, „bad-boy-ul” de la Hollywood, aduce în acest film o interpetare personală. El nu încearcă nici o secundă să imite postura superstarului Brando sau să împrumute ceva din gesturile sale. Atât Dillon cât și Vartolomei conferă personajelor lor spațiul necesar unei distanțări din care să reiasă originalitatea și particularitatea jocului lor actoricesc și nu imitația, redând dinamica dintre cei doi actori pe platourile de filmare, dincolo de măștile aferente, această camuflare absolut necesară și indispensabilă.
Imaginea filmului este semnată de Sebastien Buchmann. De remarcat rigoarea cadrelor cu accent pe chipurile actorilor, derularea lor concentrată, ritmică și atenția pentru detaliile ce alcătuiesc mizanscena filmului.
Insecuritățile tinerei Maria Schneider sunt exploatate pe platoul de filmare, printr-o formă de hărțuire sexuală mascată în schimbarea bruscă a scenariului, pentru a se potrivi cerințelor regizorale. Această permisivitate acordată regizorului, în care acesta dispune în totalitate de resursele actorilor cu care lucrează, conduce la forme diverse de abuz, precum și la încălcarea flagrantă a drepturilor lor. O dovadă că drumul spre o carieră de succes în cinematografie nu e pavat numai cu intenții bune.
Cineasta încearcă să facă dreptate într-un caz care dacă ar fi scos din contextul în care a avut loc, ar fi privit cu repulsie și dezaprobare. Indirect este adusă în discuție etica profesională în interiorul industriei cinematografice, în timp ce se explorează granița dintre realitate și ficțiune.
Lansarea Ultimului Tango la Paris nu a avut efectul scontat, din contră vizionarea filmului a generat un scandal uriaș în Italia, fiind considerat pornografic de anumiți critici și jurnaliști ai vremii și interzis din cauza conținutului său explicit. Părerile vis-a-vis de film erau împărțite. Pauline Kael nota în urma vizionării de la Festivalul de film de la New York că „acesta este cel mai erotic film realizat vreodată”. Imediat după încheierea filmărilor asistăm la transformarea bruscă a actriței.
În Maria, declinul acesteia este punctat printr-o serie de stări violente manifestate prin crize repetate ce dezvăluie zvârcolirile ei, chinurile inimaginabile prin care trece ca răspuns la rușinea, trauma și abuzul la care fusese supusă. Cruzimea din timpul filmărilor aduce consecințe greu de imaginat pentru tânăra femeie. Accentul este pus pe trăirile Mariei. Impactul asupra vieții ei este decisiv. Ea devine dependentă de heroină în încercarea disperată de a acoperi golul și regretele, acest comportament echivalând cu o sinucidere lentă. Situația degenerează într-o asemenea măsură în urma dependenței ei, încât actrița ajunge să manifeste probleme psihice severe, îndepărtându-i pe toți cei care o iubesc din viața ei, internarea în ospiciu fiind iminentă.
Perspectiva Mariei nu este nici o secundă obstrucționată, oricât de dureroasă ar fi aceasta, ni se îngăduie să rezonăm cu acest spirit creator al unei artiste dedicate trup și suflet meseriei de actor. Ultimul tango la Paris a însemnat o rampă de lansare pentru Schneider ce a propulsat-o direct în mijlocul lumii selecte și selective a industriei cinematografice. Dar care este locul femeii în cinema? Dincolo de exuberanța debordantă pe care i-o răpise Bertolucci prin șiretlicurile sale regizorale, cu scopul de a o trata ca pe o marfă, ca pe un obiect și nu ca pe o ființă umană, talentul Mariei Schneider rămâne incontestabil. Cu toate acestea, cariera ei de actriță a fost compromisă în urma acestui episod, din câte știm singurul ei rol ulterior notabil fiind în filmul lui Michelangelo Antonioni, Professione: reporter (1975), alături de Jack Nicholson.
Jessica Palud reușește să redea dualitatea actorului ca performer versus actorul ca om, cu personalitatea sa unică, distinctă, cu individualitatea sa. Aceste două laturi separate sunt aduse la suprafață în ceea ce o privește pe Maria Schneider. Maria rămâne alături de tine mult timp după terminarea vizionării, la fel ca una dintre replicile tăioase din film: „Nu știu cine este Bertolucci. Nu îl cunosc!”
Festivalul Filmului Francez are loc în București și în alte 16 orașe din țară în perioada 19-29 martie 2026. Mai multe detalii despre proiecții și bilete aici : https://festivalff.ro/
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
