„Viața începe vineri”, de Ioana Pârvulescu
Editura Humanitas, București, 2022
“Poate că tot ce a fost și o să fie este acum, în prezent. Poate că ce a fost este ce va mai fi.
Poate ca trăim, fără s-o știm, chiar în clipa asta nesfârșită în mai multe lumi deodată.”
Romanul despre care o să vă vorbesc aici a apărut pentru prima dată în 2009 la Editura Humanitas. Cartea se întinde pe 13 zile, între Crăciunul anului 1897 și Revelion, prezentând magistral un București din Belle Epoque, plimbându-ne prin atmosfera specifică unei lumi guvernate de aceleași caracteristici profund umane. Încadrată la roman polițist, istoric și de familie, această frescă este prezentată de către Iulia Margulis (a cărei familie și a cărei personalitate capătă dimensiuni importante în paginile cărții) și, ocazional, presărată cu accente introspective, de către Dan Crețu a cărui descoperire, aproape leșinat, pe un câmp de lângă Băneasa, reprezintă intriga misterioasă și densă a poveștii.
Este tabloul bine documentat al unui București (vedem foarte multe zone și cartiere ale acestuia cu impresia că suntem, într-adevăr, acolo) dominat de personaje din toate categoriile sociale: gazetari și redactori (ziarul Universul este aproape un personaj prin locul și atenția deosebită acordate de către autoare în economia cărții), medici, polițiști, profesori, ofițeri, slujnice, comisionari, vizitii etc. Este vorba de prototipuri umane cu slăbiciuni specifice care conduc la invidii, conflicte, dueluri, crimă (sau accident?), dar și despre motorul universal care duce lumea mai departe: iubirea, cu toate valențele ei: erotică, de familie, între prieteni etc.
Țesătura narativă a acestei povești ilustrată cu mister și suspans este o adevărată aglomerare de fapte, care se suprapun și se încalecă prin multitudinea vocilor narative ale unor personaje atent construite și puse acolo cu un rost bine definit. Scriitura, presărată cu mostre din limbajul vechi specific acelei epoci, dar și cu detalii dense, care fac firul narativ tot mai alambicat, solicită intens atenția cititorului care trebuie să aibă răbdarea de a se strecura prin hățișurile de intrigi paralele pentru a se bucura la finalul cărții de atmosfera fastuoasă, originală a unui Revelion de sfârșit de secol 19.
Toate aceste amănunte bogate și minuțios plasate în paginile romanului nu fac decât să creeze un tablou de viață reală care, potrivit unui personaj, începe vineri, ducând cititorul într-un carusel de senzații egale cu profunzimea dialogurilor vii sau cu tensiunea momentelor de acțiune ce se desfășoară unele din altele, cu repeziciune, ca un bulgăre. În ciuda tihnei cu care personajele își duc traiul, ritmul cărții este unul trepidant, alimentat tocmai de încrengătura aceasta de personalități picante care comunică între ele încercând să găsească un culoar comun de existență, iar sincopele dintre episoade măresc cadența și dinamica momentelor diferite și aparent fără legătură între ele. Cititorul poate să respire atunci când autoarea descrie colțuri de natură, interioare (clare, aerisite, diafan pictate ca într-un pastel de iarnă încremenit în frumusețe) sau portrete fizice( creionate succint, dar perfect vizuale), ca și cu ocazia momentelor de analiză psihologică și introspecție, rare, dar profunde cât să caracterizeze mai bine personajele principale, uneori direct, unele prin altele:
– E foarte greu să vorbești cu oamenii despre cineva de care chiar îți pasă… Pentru că te aștepți ca străinii să-nceapă cu observațiile.
Aceste pauze permit cititorului să-și așeze interior personajele, căutând să le înțeleagă și să remarce dacă rezonează sau nu cu unele dintre ele, ajungând să le îndrăgească sau să le deteste, apanajul adâncimii cu care scriitoarea le construiește.
Ultimele pagini ale cărții aduc atmosfera fastuoasă a efervescenței cu care se trăiește trecerea într-un nou an, moment în care unul dintre protagoniști privește pe fereastra viitorului( după cum spune metaforic, autoarea), căci nu e bine să te uiți prea mult în trecut, după cum consideră, din nou, Ioana Pîrvulescu. Acesta este, în fapt, unul din mesajele subliminale ale cărții: că anii stau pe loc, iar noi, noi suntem cei care trecem. De aceea, Dan Crețu (sau Dan Kretzu) simte profund, că, la 43 de ani, are nevoie de timp.
Epilogul vine cu două pagini de studiu istoric al orașului de la momentul scrierii romanului (tradus de altfel, în mai multe limbi), plasând locuri, nume și evenimente într-o listă la liniuță, obiectivă și verificată științific, ca o datorie mută a autoarei față de toate elementele arhitecturale urbane, dar și față de personajele importante ale cărții.
