„Vremea Iubirii”, de Ismail Kadare
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2026
Traducător: Marius Dobrescu
Ismail Kadare rămâne unul dintre marile paradoxuri ale literaturii europene contemporane. Provenit din Albania lui Enver Hoxha, cel mai închis și mai represiv stat comunist, autorul a reușit să devină o voce esențială a literaturii bătrânului continent, fără ca izolarea politică să îi reducă forța artistică. Dacă am fi optimiști, am spune că valoarea literară învinge orice obstacol, iar dacă am fi ceva mai realiști am spune că necunoscute sunt căile celebrității literare.
În jurul său persistă și astăzi sentimentul unei nedreptăți simbolice: deși considerat de decenii un candidat legitim la Premiul Nobel, spațiul balcanic comunist pare să fi rămas pentru juriul suedez mereu la periferie. Singurul laureat care provine din această zonă este Ivo Andrici. Și totuși, opera lui Kadare demonstrează exact contrariul: că marile literaturi se nasc adesea din zone traumatizate ale istoriei.
Biografia lui pare ea însăși desprinsă dintr-un roman. Kadare s-a născut la Gjirokastër, pe aceeași stradă pe care copilărise și Enver Hoxha. Numele străzii – Sokaku i të Marrëve, Strada Nebunilor – are ceva profetic și grotesc în același timp. Din această lume ambiguă, în care absurdul și tragedia coexistă permanent, se naște și tripticul memorialistic Vremea Iubirii alcătuit din Vremea scrisului, Vremea banilor și Vremea iubirii.
Vremea iubirii este volumul prin care autorul rememorează copilăria lui, care a coincis cu instaurarea comunismului în Albania. Am citit acest volum la puțin timp după cel al lui Dan Alexe La apa morților și după cel al Doinei Ruști Ferenike. Ce unește aceste 3 cărți de memorii este combinația de farsă și tragedie pe care comunsimul o lasă în tot acest spațiu balcanic și pe care un copil o simte foarte bine.
Dramele pe care instaurarea comunismului le provoacă pornesc uneori de la fapte mărunte, care pot părea rizibile și care demonstrează că nu numai la noi comunismul a stat , vorba lui Belu Silber, sub semnul lui Stalin și Caragiale. Așa este personajul tanti Djemo care este declarată decadentă pentru că nu vrea să mănânce decât pâine făcută de ea. Ca urmare îi scrie șefului statului cerându-i să primească în făină rația de pâine la care avea dreptul, pentru a-și face singură pâinea.
”Dorința ei de a își prepara singură mâncarea fusese considerată o expresie tipică a individualismului mic burghez”
Deși cele trei părți au fost scrise în momente diferite – unele în plin comunism, altele după exilul francez – tonul rămâne surprinzător de unitar. Kadare nu își rescrie trecutul cu resentiment și nici nu cade în tentația revanșei ideologice. Stilul său păstrează aceeași claritate rece, aceeași ironie discretă și aceeași capacitate de a transforma experiența personală într-o alegorie despre putere și memorie. Această continuitate stilistică este una dintre marile lui calități: de la primele romane până la textele târzii, Kadare pare să scrie mereu aceeași carte despre frică, istorie și fragilitatea individului în fața mecanismelor politice.
În Vremea iubirii, partea cea mai melancolică a tripticului, adolescența, devine spațiul unei confuzii permanente între inocență și ideologie. Eroii sunt trei elevi care traversează experiențele obișnuite ale vârstei – prietenia, revolta, primele impulsuri erotice –, însă peste toate se suprapune presiunea unui regim totalitar care contaminează până și cele mai intime gesturi. La Kadare, comunismul nu apare doar ca sistem politic, ci ca deformare a sensibilității. El pătrunde în familie, în limbaj, în iubire și chiar în imaginarul adolescenților.
Una dintre marile reușite ale cărții este felul în care autorul surprinde absurdul cotidian al comunismului balcanic. Cititorul român recunoaște imediat această combinație de farsă și teroare, acel climat în care ridicolul conviețuiește cu frica reală. În acest sens, volumul lui Kadare poate fi pus alături de memorialistica est-europeană care descrie comunismul nu doar ca tragedie istorică, ci și ca imens teatru grotesc.
Această ambivalență între comic și tragic străbate întregul volum. Un adolescent, inspirat de modelul sovietic Pavlik Morozov, își denunță mama ca „decadentă” fiindcă este însărcinată. Gestul este simultan grotesc și terifiant, pentru că ideologia reușește să transforme conflictul oedipian într-un act de delațiune politică. Kadare surprinde magistral această contaminare a relațiilor umane de către limbajul propagandei. Copiii repetă formulele oficiale fără să le înțeleagă pe deplin, iar tocmai această inocență produce oroarea.
În același timp, Vremea iubirii este și o carte despre formarea sensibilității artistice. În prima parte,Vremea scrisului, Kadare descrie dificultatea primelor încercări literare:
”Să scriu proză mi s-a părut mai greu decât îmi imaginasem. Spre deosebire de poezie, unde frazele erau rupte de rime, aici se alungeau și se încurcau al naibii de tare, se lipeau ca masticul una de alta, și, dacă încercai să le desfaci, se lipeau și mai abitir. În plus, nu știu de ce, gândul îmi fugea la tot felul de nimicuri care nu aveau nicio legătură cu romanul”
Dincolo de farmecul anecdotic, fragmentul arată conștiința foarte lucidă a meșteșugului literar. Scrisul este o muncă anevoioasă, aproape fizică, un efort de disciplinare a haosului interior.
Totuși, partea cea mai puternică a volumului rămâne meditația asupra memoriei și asupra imposibilității de a înțelege pe deplin trecutul. Adolescenții lui Kadare trăiesc experiențe care, la momentul respectiv, par decisive, însă după decenii sensul lor devine tot mai neclar.
”Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai nebulos îmi părea orice raționament în jurul răspunsului ei. Și am renunțat la el, spunându-mi că vorbele obișnuite, acelea care sunt pronunțate de milioane de ori pe zi, în zeci de limbi, de locuitorii acestei planete, sunt de zeci de ori mai greu de descifrat”.
Vremea iubirii nu este doar o carte despre Albania comunistă și nici doar un volum de amintiri. Este o explorare subtilă a felului în care istoria deformează viețile private și a modului în care memoria încearcă, fără succes deplin, să recompună sensul trecutului. Kadare transformă experiența locală într-o meditație universală despre adolescență, frică și fragilitatea adevărului. Tocmai de aceea opera lui depășește granițele Balcanilor și rămâne una dintre cele mai importante mărturii literare despre secolul totalitar.
