„Imberia”, de Ovidiu Pecican
Editura pentru Artă și Literatură, București, 2025
Când citești titlul ales de Ovidiu Pecican, te-ai aștepta ca Imberia să fie personajul principal al romanului. Pe măsură ce înaintezi cu lectura, ai surpriza de a constata că firul epic este redus și că personajul feminin ocupă un loc secundar.
Structurată în două părți, un Prolog și un Epilog, cartea este scrisă sub forma confesiunii profesorului Emanuel Dragodan. Numele său este menționat doar de câteva ori de-a lungul romanului. Format din punct de vedere intelectual în perioada comunistă, el se confruntă cu dificultățile unei tranziții ce îi provoacă o adevărată criză identitară, anunțată încă din primele pagini: „Pur și simplu nu-mi găseam locul în corpul meu. Erau ani de când începusem să pierd controlul mărindu-mi circumferința și revenind cu greu la alura inițială, mâncând în unele clipe ca un disperat pentru ca apoi să mă detest sincer pentru slăbiciunile astfel probate”. Această criză interioară îl împinge să încerce niște experiențe erotice mai puțin obișnuite, alături de tânăra și îndrăzneața Imberia. Spre uimirea cititorului, Imberia este înzestrată cu un fizic dezagreabil și este adepta unui erotism mecanic, aproape animalic. Dragodan își contemplă în ea propria urâțenie trupească și sufletească, drept care se lasă atras în jocurile ei erotice: „Ceea ce mă respingea cel mai tare la Imberia, cât privește aspectul fizic, era, cred, tocmai aceasta: îmi semăna într-un fel. Pierduse și ea de sub control tulpina pe care o locuia”.
Însă personajul masculin duce o viață dublă. Concomitent cu experiențele erotice la care se dedă cu Imberia, el trăiește o poveste de dragoste cu Antonia, o femeie ce corespunde exigențelor sale estetice. Atunci când o poartă prin cercurile intelectuale pe care le frecventează, frumusețea sa este eclipsată de educația precară, iar protagonistul realizează că Antonia nu reprezintă dragostea ideală către care tinde, căci, în definitiv, Emanuel Dragodan este un însetat de absolut.
Miza romanului nu este doar aceea de a surprinde criza existențială a personajului principal, ci și de a reda deruta unei societăți aflate în tranziție. Experiențele erotice ale protagonistului nu constituie decât un pretext pentru descrierea societății românești ce încearcă să treacă de la orânduirea comunistă la cea capitalistă. Sugestivă în acest sens este scena din tren când Emanuel Dragodan asistă la polemica a doi necunoscuți. Bărbatul reprezintă omul din popor, mulțumit de vechea orânduire socială, în timp ce femeia pare a face parte dintr-o intelectualitate dornică de schimbare. Ei ilustrează falia din societatea românească: „Trăim în două țări diferite, în două Românii care nu se prea întâlnesc. Dar, în ce mă privește, o prefer pe a mea, cu oricâte greutăți. Și știți de ce? Pentru că admite oameni oricât de diferiți în ea, ceea ce înseamnă că poate să crească, să se dezvolte, să devină ceva frumos. În România dumnevoastră știm de la un capăt la altul cum stau lucrurile. E multă siguranță, dar și multă lipsă de speranță”.
Cititorul află deznodământul celor două povești de dragoste prin intermediul unei scrisori a Imberiei, în care aceasta descrie confruntarea tăcută a personajelor feminine. Deși Emanuel Dragodan încearcă să își rezolve criza existențială prin experimentarea mai multor tipuri de erotism, împăcarea cu sinele se realizează abia la final prin credința protagonistului că orice întâmplare are un sens.
„Imberia” nu este un roman facil. L-am recitit cu creionul în mână. Este o scriere la care revii de fiecare dată cu plăcere, fiindcă are mai multe niveluri de lectură. Pentru cititorul amator poate fi un roman al căutarii de sine. Un cititor mai experimentate descoperă mituri și referințe culturale reinterpretate într-o manieră inteligentă.
