Tokyo Godfathers (2003) – Nașii din Tokyo
Regia: Shogo Furuya, Satoshi Kon
Distribuție: Toru Emori, Yoshiaki Umegaki, Aya Okamoto
Este ziua de Crăciun, iar cetățenii mereu aglomeratului Tokyo sărbătoresc Nașterea Domnului alături de natura care îmbracă orașul într-un strat de haine albe. Gin (Toru Emori), Hana (Yoshiaki Umegaki) și Miyuki (Aya Okamoto) nu o duc însă așa bine, ducându-și traiul prin corturi în parcurile metropolei. Deși este vorba despre trei personaje complet diferite, aceștia conviețuiesc, formând astfel o mică familie care iese din tipare. Chiar dacă situația lor nu este una fericită, oricine merită o minune de Crăciun, așa că cei trei oameni ai străzii găsesc printre gunoaie un bebeluș abandonat, pe care Hana îl va numi Kiyoko, „copilul pur”.
Diferențele dintre cei 3 protagoniști sunt mari, motiv pentru care această familie atipică și disfuncțională cucerește publicul cu ușurință, dând o aromă atât unică, cât și oarecum familiară. Gin este un bărbat la vârsta a doua care și-a părăsit familia, aflându-se într-o criză existențială, Hana este un bărbat travestit care își dorește un copil mai mult ca orice, iar Miyuki este o simplă adolescentă fugită de acasă din cauza unui conflict cu părinții. Cele trei personaje îndeplinesc și își asumă în mod firesc, chiar dacă poate involuntar, rolurile familiei clasice, tata, mama și copilul, având o omogenitate firească prin care reușesc să se apropie de public, paralelele cu familiile noastre reale fiind foarte clare. Desigur, fiind o zi de mare sărbătoare, găsirea micuței Kiyoko este interpretată de Hana ca fiind un cadou divin, cerințele ei fiind într-un final ascultate. Îndeplinirea minunii de a deveni mamă creează o adevărată problemă familială, venind cu o dilemă: păstrează cei trei protagoniști copilașul, sau îl duc la poliție, în speranța de a fi recuperat de părinții care l-au părăsit cu atâta cruzime?
Shogo Furuya și Satoshi Kon propun o poveste superbă, în care drama și comedia se completează și se împletesc fabulos, reușind să ducă spectatorul într-un carusel de emoții, trecând de la râs în hohote la momente de tristețe și durere, fără să se simtă forțat sau nenatural. Pentru mine a fost fascinant modul în care acest film a reușit să mă treacă prin atâtea stări diametral opuse cu o asemenea ușurință. Chiar dacă nu sunteți fani a filmelor animate, preferând să vizionați doar filme live-action, eu zic că „Tokyo Godfathers” merită o șansă. Pe lângă povestea relatată cu atâta măestrie, filmul este o operă de artă și din punct de vedere cinematic și al animației, având mai multe scene la care am rămas gură cască, uimit de frumusețea din fața ochilor. Am văzut acest film datorită invitației primite de la Festivalul de film japonez Izanagi, și trebuie să menționez că acesta a fost preferatul meu dintre cele patru la care am mers. Cu siguranță va rămâne unul din filmele de vizionat de Crăciun de acum înainte.
