„Femeile”, de Wolfgang Hilbig
Editura Art, Colecția Musai, București, 2026
Traducător: Andrei Anastasescu
Femeile, volumul de povestiri scris de Wolfgang Hilbig, reunește trei texte care, deși distincte la nivel de situație și imaginar, construiesc împreună un sistem coerent de obsesii și de strategii discursive. Ceea ce poate părea, la o primă lectură, o colecție de proze relativ autonome se dovedește a fi, în fapt, o explorare concertată a aceleiași crize: imposibilitatea subiectului de a se raporta stabil la lume, la celălalt și la sine.
Povestirea care dă și titlul ediției românești, Femeile, sugerează o posibilă intrigă: dispariția femeilor și căutarea lor de către un protagonist marcat de marginalitate și de un trecut fragmentat și incert. Cu toate acestea, această direcție este rapid subminată. Căutarea nu produce descoperiri, ci o proliferare de imagini instabile, în care femininul apare mai degrabă ca proiecție a unei conștiințe tensionate decât ca prezență autonomă. Relația protagonistului cu femeile devine astfel simptomul unei incapacități mai generale: aceea de a accesa alteritatea în afara propriului discurs.
Această imposibilitate este susținută de modul în care funcționează limbajul. Proza lui Hilbig refuză transparența și linearitatea, construindu-se prin acumulări, reluări și deviații. Fraza nu „așază” experiența, ci o complică, o face să oscileze între claritate și opacitate. În Femeile, acest mecanism se manifestă printr-o insistență asupra detaliului și printr-o revenire obsesivă asupra acelorași motive, fără ca acestea să fie stabilizate într-un sens univoc.
Dacă primul text explorează criza relației, Hingheria veche deplasează accentul spre raportul cu materia și cu spațiul. Abatorul abandonat, în jurul căruia gravitează discursul, nu este doar un decor, ci un nucleu de intensitate în care se concentrează experiența naratorului. Este un loc al resturilor, al degradării, al descompunerii, dar această caracterizare nu epuizează funcția sa. Spațiul devine, treptat, inseparabil de conștiința care îl percepe: nu mai există o distincție clară între exterior și interior, între ceea ce este văzut și modul în care este experimentat. Explorarea abatorului nu conduce la o cunoaștere stabilă, ci la o implicare tot mai profundă într-un proces de contaminare. Materia descrisă (carne, noroi, resturi) nu rămâne la nivel descriptiv, ci capătă o încărcătură care afectează însăși structura percepției. Naratorul nu este un observator distanțat, ci un participant implicat, iar această implicare face ca spațiul să devină un fel de extensie a unei interiorități deja fragilizate.
În Vești despre copaci, registrul pare să se schimbe: spațiul industrial este înlocuit de natură, iar prezența copacilor sugerează, cel puțin la nivel superficial, posibilitatea unei ieșiri din universul degradat al celorlalte texte. Totuși, această așteptare este contrazisă. Natura nu oferă un refugiu, ci reproduce, sub o altă formă, aceeași opacitate și aceeași rezistență la interpretare. Copacii nu sunt simboluri clare, ci prezențe ambigue, care marchează limitele limbajului și ale cunoașterii.
Titlul acestei povestiri sugerează existența unor „vești”, a unei revelații posibile, dar textul refuză să le formuleze explicit. În locul unei comunicări clare, apare o acumulare de percepții fragmentare, în care sensul rămâne mereu incomplet. Natura nu se opune lumii industriale, ci este deja contaminată de aceeași logică a instabilității. Astfel, tentativa de a găsi un exterior – un spațiu în care conștiința să se stabilizeze – eșuează.
Privite împreună, cele trei texte construiesc o structură în care fiecare element le corectează și le amplifică pe celelalte. Femeile explorează eșecul relației cu alteritatea, Hingheria veche aduce în prim-plan degradarea materiei și a spațiului, iar Vești despre copaci arată că nici măcar natura nu oferă o alternativă viabilă. Rezultatul este un univers închis, în care nu există un exterior real, un punct de ieșire din circuitul obsesiv al percepției.
Un motiv recurent este cel al restului, al reziduului. Imaginea gropii de gunoi, a răscolirii trecutului ca pe un spațiu al deșeurilor, poate fi extinsă la nivelul întregului volum. Scriitura lui Hilbig operează cu fragmente, cu ceea ce rămâne după ce structurile stabile s-au destrămat. Literatura lui nu este un act de ordonare, ci unul de confruntare cu aceste resturi, fără garanția că ele pot fi integrate într-un sens coerent. În acest context, dificultatea textului nu este un obstacol exterior, ci chiar condiția sa de existență. Cititorul nu este ghidat, ci implicat într-un proces de interpretare care nu ajunge niciodată la o concluzie definitivă. Sensul nu este oferit, ci apare și dispare, se conturează și se retrage, în funcție de modul în care discursul se construiește.
Femininul, materia degradată și natura opacă sunt trei moduri diferite de a articula aceeași problemă: dificultatea de a stabili o relație coerentă cu lumea. Prin această structură, volumul se configurează nu ca o colecție de povestiri, ci ca o investigație unitară, în care fiecare text contribuie la definirea unei experiențe limitative – imposibilitatea unei relații cu celălalt, imposibilitatea unei relații cu spațiul material în care există personajul și imposibilitatea unei relații cu natura.
În ansamblu, Femeile este o carte care refuză să fie redusă la temă sau la intrigă. Ea funcționează ca un dispozitiv de explorare a unei conștiințe aflate în criză, în care limbajul, spațiul și relația cu celălalt devin zone de tensiune permanentă. Forța ei nu constă în ceea ce afirmă explicit, ci în modul în care face perceptibilă această instabilitate, transformând-o în principiu organizator al întregii construcții narative.
