„Visul jaguarului”, de Miguel Bonnefoy
Editura Trei, Colecția Fiction Connection, București, 2025
Traducător: Tristana Ir
Literatura sud-americană a transformat mereu convulsiile istorice și violența caracteristică zonei în materie pentru o literatură cu accente mitologice. Pornind de la această tradiție, Miguel Bonnefoy construiește un roman în care amestecă moștenirea sud-americană (dată de descendența sa venezueleano-chiliană) cu rigoarea și stilul literar european (rezultat al educației din Franța).
„Visul Jaguarului” urmărește saga unei familii de pe malul lacului Maracaibo, al cărei destin se împletește cu cel al Venezuelei pe parcursul unui secol. Folosind drept pretext destinul și dramele membrilor acestei dinastii, autorul realizează o frescă spectaculoasă a Venezuelei, trecând în revistă cele mai acute episoade ale istoriei acestei țări – de la revolte de la începutul veacului, la perioade de boom economic iluzoriu, urmate de revoluții, lovituri de stat dramatice și crize umanitare de proporții.
Pilonul central în jurul căruia se țese întreaga arhitectură narativă este Antonio Borjas Romero. Parcursul său biografic configurează arhetipul ascensiunii picarești. Abandonat pe treptele unei biserici, el copilărește în cele mai imunde medii urbane, supraviețuind mizeriei prin ingeniozitate și vitalitate, pentru ca, în final, să devină unul dintre cei mai faimoși și influenți oameni din țară.
Bonnefoy apelează la un motiv clasic, omniprezent în proza franceză de secol XIX (pe filiera lui Hugo sau Sue): cel al copilului abandonat care păstrează asupra sa un obiect simbolic prin care va fi recunoscut mai târziu. Însă scriitorul franco-venezuelan deturnează ironic acest stereotip romantic. Obiectul de recunoaștere nu mai este un medalion de aur sau un inel cu blazon nobiliar, ci un banal și prozaic aparat de făcut țigări. Prin această ironie, Bonnefoy demitizează clișeul european, ancorând destinul personajului său în materialismul dur și pragmatic al realității sud-americane.
O altă verigă esențială a genealogiei este Ana Maria Rodriguez. Episodul copilăriei sale aduce în discuție o temă actuală : educația timpurie și izolarea pedagogică. Trimisă acasă de la școală din cauza inadaptării, fetița va fi educată de tatăl ei în spiritul a ceea ce astăzi numim home schooling. Trecerea anilor aduce însă o revelație: descoperind mult mai târziu biletul care declanșase decizia tatălui de a o retrage din sistemul public, Ana Maria află că dascălii nu o consideraseră un geniu neînțeles, ci, dimpotrivă, o declaraseră limitată intelectual. Această anecdotă, se regăsește în povestirile motivaționale virale de pe rețelele sociale ( atribuite adesea, în mod fals, unor minți ilustre precum Thomas Edison) ridică o întrebare. A preluat Bonnefoy acest mit urban modern pentru a-și condimenta subiectul, sau folclorul digital contemporan a extras și adaptat fragmentul din proza autorului?
Din punct de vedere stilistic, ”Visul Jaguarului” îmbină aglomerarea luxuriantă a detaliilor specifice marii proze latino-americane, cu stilul liniar, mai sec, riguros și cerebral al tradiției europene.
Cu toate acestea, legăturile de sânge literar nu pot fi renegate complet. În proza lui Bonnefoy străbat reminiscențe clare din Gabriel García Márquez. Un fragment precum următorul este extrem de elocvent în acest sens:
„Dar înainte să vină ziua când doctora Ana Maria Rodriguez avea să moștenească un pinguin de aur, înainte să vină clipa în care soarta acestui animal avea să urmărească povestea familiei pe mai multe generații, a existat mai întâi un bijutier care a ajuns și el pe coastele Zuliei.”
Această tehnică a anticipării viitorului printr-o rememorare trimite direct la faimosul început din ”Un veac de singurătate” al lui Marquez:
„Mult mai târziu, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-și amintească acea după-amiază îndepărtată când tatăl său l-a dus să cunoască gheața.”
Cu toate acestea, povestirea lui Miguel Bonnefoy rămâne strict în perimetrul realismului psihologic și istoric, refuzând să gliseze spre realismul magic.
Este imposibil de ignorat dimensiunea profund politică a cărții, cu precădere în ultima sa treime, dedicată ascensiunii lui Hugo Chávez. Autorul analizează cum au fost aplicate politicile economice și sociale care au transformat temporar Venezuela în cea mai progresistă utopie a regiunii, pentru ca ulterior să o prăbușească într-o criză economică și umanitară fără precedent.
Pentru cititorul din spațiul est-european, și în special pentru cel român, povestea „cooperativizării” venezuelene de după victoria electorală a lui Chávez trezește ecouri istorice dureroase și extrem de familiare. Alungarea foștilor „moșieri”, confiscarea brutală a pământurilor și redistribuirea lor către masele de țărani împroprietăriți produc aceleași rezultate dezastruoase pe care istoria noastră le-a consemnat deja în secolul trecut. Când personajul Cristóbal revine pe vechile domenii, tabloul pe care îl descoperă este o metaforă devastatoare a naturii umane captive în cercuri vicioase:
„Când s-a întors din nou, Cristóbal nu își putea crede ochilor. (…) Una dintre familii, mai importantă decât celelalte, se înstăpânise peste casa familiei Pistoletto (familia de moșieri alungată, n.m) și le vărsa celorlalți un salariu ca să se ocupe de plantațiile de magnolii. Țăranii reproduseseră exact ce voiau să combată.”
Acest fragment aduce aminte de o glumă care circula pe vrema lui Ceaușescu.
În capitalism aveam exploatarea omului de către om. În socialism este invers.
Cristóbal, cel care încheie această amplă sagă familială inaugurată de bunicul său Antonio Borjas Romero, funcționează ca un alter ego transparent al scriitorului însuși, împărtășind cu acesta descendența mixtă, venezuelano-chiliană. Într-un gest autoreflexiv previzibil pentru proza postmodernă, romanul se încheie cu decizia lui Cristóbal de a așterne pe hârtie întreaga istorie pe care cititorul tocmai a parcurs-o, transformând actul scrierii într-o formă de datorie morală și salvare a memoriei.
Dincolo de câteva convenții narative previzibile și de anumite aglomerări descriptive care pot deveni pe alocuri obositoare pentru un cititor deprins cu ritmuri mai alerte, Visul Jaguarului este o frescă a destinului unei națiuni al cărei imens noroc și, simultan, blestem absolut îl reprezintă rezervele uriașe de petrol. Romanul lui Miguel Bonnefoy este, în ultimă instanță, o meditație asupra modului implacabil în care tăvălugul istoriei mari strivește, reconfigurează și rescrie destinele individuale ale oamenilor obișnuiți sau excepționali.
