Marius Chivu a fost unul dintre norocoșii jurnaliști culturali care a stat în preajma lui Mircea Cărtărescu în ultimele două decenii, luându-i nenumărate interviuri, întrebându-l diferite lucruri în cadrul anchetelor literare sau participând la faimoasele discuții (adevărate interviuri colective) de pe divanul Dilemei vechi. Acum, a avut inspirația de a reuni aceste întrebări și răspunsuri într-un volum de interviuri, care a ieșit excelent. Dincolo de a fi scriitorul emblematic al României prezentului, Mircea Cărtărescu este un interlocutor inteligent, activ și inspirat, de la care ai numai de învățat. De la prima discuție de pe holurile Facultății de Litere din 2002 până la cele din 2025, se vede, desigur, o evoluție, așa cum se simte din ce în ce mai pregnant cumpătarea, modestia, bucuria de a dărui celor din jur literatura sa, dar și cuvintele sale despre pasiuni, hobby-uri sau „meseriile” de scriitor sau cititori, inclusiv prin recomandări de cărți, filme, muzică.
„Harta conversației” este o excepțională carte de interviuri, apărută de curând la Editura Paralela 45, și despre ea am vorbit zilele astea cu Marius Chivu, care a avut amabilitatea să-mi răspundă câtorva întrebări:
– Cine a avut ideea reunirii interviurilor tale într-un volum unitar? Cine „a gândit” titlul volumului?
La un moment dat mi-a trecut prin cap că, fără să știu exact cîte anume, trebuie să fi făcut o duzină de interviuri cu Mircea de-a lungul anilor. După ce le-am adunat de prin calculatoare într-un folder, abia atunci am realizat că ar putea ieși o carte la care aș putea adăuga și răspunsurile lui la anchetele Dilematecii (2006-2013) – apropo, prima revistă literară glossy de tip magazin de la noi (deci cu aproape douăzeci de ani înainte să apară Matca), nu știu cîți și-o mai amintesc. I-am vorbit lui Mircea de posibilitatea acestei cărți, el mi-a cerut să-i trimit interviurile să le citească (cele din podcasturi trebuia culese și editate) și, în cele din urmă, tot el a venit și cu titlul pe care l-am adoptat imediat. Drept să-și spun, eu unul mă poticnisem la titlu. În fine, la acel moment, nu am realizat că volumul ar putea apărea chiar în preajma împlinirii a 70 de ani a lui Mircea. Știam doar că va fi prima carte de interviuri cu el.
– Nu te-ai temut că, luând interviuri repetate aceleiași persoane, te vei repeta? Sau că intervievatul se va repeta?
Mi-ar plăcea să pot spune că, asemenea regizorului Richard Linklater, plănuisem un proiect de durată. Imaginea unor interviuri luate în mod regulat de-a lungul a aproape douăzeci și cinci de ani unui singur scriitor mi s-a revelat mie însumi abia acum. Am fost neconștient și totodată norocos că a ieșit astfel. Deci nu aveam cum să-mi pun problema redundanței. Dar chiar de mi-aș fi pus-o, experiența mi-a arătat că întrebările nu sînt atît de importante, căci interlocutorul face interviul bun, iar faptul că ambii scriitori implicați în dialog îmbătrîneau pe măsură ce operele lor se conturau într-o lume în permanentă schimbare, asta era înde-ajuns pentru ca la aceeași întrebare răspunsul să fie de fiecare dată altul chiar de-ar fi conținut aceleași cuvinte. Gîndește-te la proza lui Borges „Pierre Menard, autorul lui Don Quijote”: timpul resemnifică repetiția.
– Cum vezi evolutia intervievatului si intervievatorului de-a lungul acestor ani? „Devenirea”, cum îi spui tu pe coperta a patra…
Cînd vorbeam mai sus de noroc, norocul meu și, implicit, al acestei cărți, vine cu precădere din faptul că Mircea s-a transformat dintr-un cocon în fluture, ca să folosesc metafora trilogiei Orbitor, încă neîncheiate la momentul primului nostru interviu. Dacă Mircea n-ar mai fi scris nici o altă carte măcar la același nivel al trilogiei, aceste interviuri, dacă ar mai fi existat, n-ar fi avut valoarea pe care o au acum. Dar el a scris, una după alta, De ce iubim femeile, Frumoasele străine, Solenoid, Melancolia, Theodoros, plus jurnalele. Deci transformarea lui Mircea Cărtărescu dintr-un scriitor local într-un autor global – nota bene! trăind în România și scriind exclusiv în limba română -, este nu doar cea mai spectaculoasă din întreaga noastră literatură, dar este, probabil, și irepetabilă. Cît despre mine, sînt mîndru de absolut toate cărțile mele, dacă s-ar putea le-aș mai scrie o dată. La momentul primului interviu cu Mircea viața de scriitor pe care o duc acum era un vis improbabil.
– Privind retrospectiv, îți este mai drag un interviu mai mult decât celelalte? Dar o carte scrisă de Mircea Cărtărescu mai mult decât celelalte?
Primul interviu cu Mircea, care era și primul intervriu pe care-l luam cuiva, este cel mai înduioșător: scris cu pixul în agendă pe holul facultății, fără nici o structură, naiv. Cînd pregăteam cartea, a trebuit să rog o prietenă din Rm. Vîlcea să meargă la biblioteca județeană și să caute în colecția revistei Povestea vorbei data exactă a apariției. Nu eram sigur dacă apăruse în 2001 sau în 2002. Dar e greu să aleg un interviu preferat de vreme ce acum le judec doar împreună. Cel mai atipic rămîne singurul interviu inedit din carte, penultimul, cel în care discutăm doar despre filme. Mircea e un interlocutor inteligent și profund de fiecare dată, la fel de consecvent în talentul lui și în interviuri, nu doar în cărți. În perspectivă, cărțile lui formează o arhitectură unitară, fiecare carte se sprijină pe celelalte și se pun în valoare reciproc. Ce pot spune e că la momentul apariției fiecare carte a lui mi s-a părut, rînd pe rînd, cea mai bună, deci preferata mea în acest moment e Theodoros.
– Mai ai emoții la interviurile cu Mircea Cărtărescu ca la primul interviu de pe holurile Facultății de Litere?
Emoții nu mai am, dar curiozitatea mea a rămas aceeași. Aș discuta cu el oricînd, și nu doar despre literatură, dar despre orice. Mai ales că e un povestitor minunat, plin de umor și cu o memorie fabuloasă.
– Pentru că unele interviuri din volum au în centrul Jurnalele lui Mircea Cărtărescu, te-aș întreba: nu te-ai gândit niciodată să-ți publici și tu jurnalul pe care-l scrii?
O vreme, în liceu și în facultate am ținut jurnal, dar m-am oprit după trei agende și, recitite în pandemie, îmi dau seama că nu am ce regreta. Nu eram un scriitor format, așa cum apare Mircea încă de la primul rînd consemnat ever în primul lui jurnal acum 53 de ani, mai exact pe 17 septembrie. Cărțile de călătorie sînt singurul tip de jurnal care mă interesează. Altfel, viața mea e distilată satisfăcător, pentru mine, în prozele și poeziile pe care le mai scriu, fără ca acestea să fie neapărat (sau constant) publicate.
– Care este atmosfera atunci când ești printre protagoniștii unui interviu colectiv, un interviu oarecum atipic, precum cele din acest volum din redacția Dilemei?
La Divan, așa cum îi spunem noi în redacție, ești foarte nerăbdător să pui întrebări înaintea colegilor. E o bătălie pentru întîietate, dar și pentru relevanță, căci timpul e limitat și nu ai la dispoziție decît trei-patru întrebări. Dacă ar fi fost filmate, Divanurile Dilemei, începute chiar cu Mircea Cărtărescu în 2006, dacă nu mă înșel, ar fi dat o mini-serie documentară formidabilă. Mai ales că mulți protagoniști nu mai sînt printre noi, și nu mă refer doar la regretații colegi Magdalena Boiangiu, Alex Leo Șerban și Radu Cosașu, cărora le și dedic Harta conversației, dar și la alte personalități invitate, precum Antoaneta Ralian, Ion Vianu sau Victor Nemoianu.
– Mircea Cărtărescu spune într-un interviu că trăiește în cărțile pe care le scrie. Care este sentimentul tău, și tu trăiești în cărțile pe care le scrii?
Nu doar că trăiesc în cărțile pe care le scriu, dar trăiesc și în cărțile pe care le-am scris. În unele zile mă trezesc că trăiesc tot în Vîntureasa de plastic, scrisă în 2005/2006.
– Ca fan al lui Mircea Cărtărescu, nu ai avut temeri să-i pui întrebări mai grele, care să-l pună în dificultate? Sau care să-l facă să intre într-o carapace?
Ca intervievator vreme de aproape douăzeci și cinci de ani, timp în care am realizat cam 400 de interviuri, niciodată n-am urmărit să-mi pun în dificultate intervievatul, să-l blochez, ori să-l provoc. Nu sînt genul de intervievator incomod sau impertinent, cu atît mai puțin agresiv. Mereu am căutat întrebări care să-i stîrnească omului interesul și plăcerea de a se conversa cu mine în mod natural, depășind convenția jurnalistică. Altfel, Mircea nu e genul care să se-mpiedice într-o întrebare.
– Ai avut vreo întrebare pe care regreți că ai pus-o? Sau una pe care regreți că nu ai pus-o?
Orice interviu rămîne încapsulat în momentul în care a fost luat și nu mă pot gîndi la o altă formă a lui decît cea pe care deja a luat-o. Iar Mircea Cărtărescu va fi mereu interlocutorul meu preferat, deci e timp să îi pun o grămadă de alte întrebări.
– Mulțumiri!
(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile provin din colecția personală a lui Marius Chivu.)
