„Ce moștenim fără să știm”, de Thomas Hubl și Richard C. Schwartz
Editura Herald, Colecția Psihopractica, București, 2026
Traducător: Walter Fotescu
Am deschis volumul „Ce moștenim fără să știm”, tradus la Editura Herald, cu o oarecare neîncredere. Nu pentru că subiectul nu m-ar interesa, dimpotrivă, ci pentru că în ultimii ani s-a scris enorm despre traumă, vindecare și moșteniri transgeneraționale. Atât de mult, încât termenii au început să fie folosiți pentru aproape orice: de la relațiile complicate cu părinții până la alegerile pe care le facem la maturitate. Richard C. Schwartz și Thomas Hübl pornesc de pe acest teritoriu deja foarte aglomerat, dar reușesc să-i redea profunzimea. Întrebarea de la care pleacă este, în fond, simplă. Cât din felul nostru de a fi s-a format înainte să avem posibilitatea de a alege?
Nu vorbim neapărat despre marile drame de familie. Uneori sunt lucruri mult mai puțin spectaculoase. Felul în care într-o casă se vorbește despre bani. Teama de a greși. Nevoia de a nu deranja. Convingerea că trebuie să muncești până la epuizare ca să meriți ceva. Obiceiul de a ascunde problemele familiei de ochii celorlalți. Sunt reguli care rareori au fost scrise undeva, dar pe care ajungem să le cunoaștem foarte bine.
Aici începe, pentru mine, partea cea mai interesantă a cărții. Schwartz și Hübl nu sunt preocupați doar de ceea ce ni s-a întâmplat, ci și de ceea ce am învățat să facem pentru a ne adapta. Iar perspectiva aceasta schimbă felul în care ajungem să privim inclusiv acele trăsături pe care, de obicei, le judecăm cel mai aspru la noi înșine.
„Însăși natura minții presupune existența mai multor părți. Venim pe lume cu ele, și fiecare e valoroasă. Toate oferă resurse și talente. Din păcate, prin traumă și răni de atașament, aceste părți sunt scoase forțat din stările lor naturale și sunt plasate în roluri ce pot fi limitative sau dăunătoare în prezent, chiar dacă în trecut au fost necesare pentru supraviețuire. Astfel, deseori unele părți rămân înghețate în scene traumatice din trecut și poartă credințele și emoțiile extreme care au pătruns în sistem în timpul traumei (ceea ce eu numesc poveri), organizându-le modul de operare. Iar părțile care au preluat poveri grele au puterea să te copleșească și să-ți îngreuneze viața. Totuși, este important să reținem că rolul extrem jucat de o parte nu este adevărata ei identitate și că, odată despovărată, ea va reveni la starea sa naturală, valoroasă.”
Richard C. Schwartz este creatorul modelului Internal Family Systems, IFS, una dintre ideile centrale ale volumului. În loc să privească personalitatea ca pe un întreg perfect omogen, Schwartz vorbește despre diferitele „părți” care coexistă în noi: partea care se teme, cea care controlează, cea care vrea să fie acceptată, cea furioasă, cea vulnerabilă sau cea care preferă să plece înainte să poată fi rănită.
Mi-a plăcut mai ales faptul că autorul nu alege să înceapă o vânătoare de defecte. Nu încearcă să ne convingă că anumite părți trebuie eliminate pentru a deveni o versiune mai bună a noastră. Încearcă, înainte de toate, să le înțeleagă.
Ce încearcă să protejeze acea parte din noi? Întrebarea pare simplă, dar schimbă perspectiva. Omul care controlează fiecare detaliu poate fi cineva care a învățat cândva că imprevizibilul înseamnă pericol. Adultul care nu cere niciodată ajutor poate fi copilul căruia i s-a transmis că vulnerabilitatea este o slăbiciune. Cel care evită conflictul poate veni dintr-o casă în care liniștea era singura formă posibilă de siguranță.
Privite astfel, unele dintre lucrurile pe care le considerăm defecte încep să semene cu niște vechi mecanisme de protecție. Thomas Hübl duce discuția mai departe, către trauma transgenerațională și colectivă. De aici cartea capătă o dimensiune care depășește povestea unui singur individ. Începem să privim familia nu doar ca pe locul în care am crescut, ci ca pe o istorie începută cu mult înaintea noastră.
Pentru că familiile transmit enorm, chiar și atunci când nu vorbesc. Transmit felul în care se iubește. Relația cu banii. Raportarea la succes și eșec. Rușinea. Ideea de datorie. Frica de sărăcie. Neîncrederea. Convingerea că trebuie să suporți. Sau că problemele familiei nu trebuie să treacă niciodată dincolo de ușa casei.
Uneori, o întreagă filozofie de viață încape în câteva propoziții: „Trebuie să fii puternică.” „Nu te baza pe nimeni.” „Mai bine puțin, dar sigur.” „Ce-o să spună lumea?” Nu par lucruri importante. Sunt doar vorbe auzite de zeci sau sute de ori.Până când devin reguli după care trăiești.
Mi-a plăcut mult faptul că Schwartz și Hübl nu folosește trecutul familiei ca pe un rechizitoriu. Cartea nu ne trimite înapoi spre copilărie pentru a găsi vinovați. Dimpotrivă, introduce în această discuție ceva ce lipsește adesea atunci când vorbim despre răni vechi: compasiunea.
Părinții au fost și ei copiii cuiva. Au venit spre noi cu propriile frici, lipsuri, tăceri și istorii. Unele lucruri ni le-au oferit cu bună știință. Pe altele ni le-au transmis fără să știe că le poartă. Iar aici titlul cărții își dezvăluie, cred, cel mai bine sensul.
„Ce moștenim fără să știm” iese din ideea că suntem doar ceea ce am primit și insistă asupra momentului în care devenim conștienți de ceea ce purtăm. Este diferența dintre a repeta automat o poveste și a o privi, pentru prima dată, din afară. Pe măsură ce citeam, am început să mă gândesc mai puțin la conceptele psihologice și mai mult la acele reguli nescrise care există în aproape fiecare familie. Lucruri atât de vechi și de familiare încât nici măcar nu ne mai întrebăm de unde vin.
Ce faci exact ca părinții tăi, deși cândva ți-ai promis că nu vei face niciodată? Ce frică ai preluat fără să-ți dai seama? Ce regulă respecți în continuare, deși nimeni nu ți-o mai cere? Ce comportament pe care îl numești astăzi „felul meu de-a fi” a fost cândva o formă de protecție?Și, inevitabil, apare întrebarea care mi se pare cea mai puternică dintre toate. Ce dai tu mai departe?
Aici am simțit adevărata miză a cărții. Nu în ideea de a răscoli trecutul la nesfârșit, ci în posibilitatea de a-l înțelege suficient de bine încât să nu-l repetăm fără să știm. Am închis Ce moștenim fără să știm cu sentimentul acela rar pe care îl lasă o carte bună de psihologie. Nu că am primit explicații pentru tot, ci că am început să pun altfel întrebările.
Și poate că vindecarea despre care vorbesc Schwartz și Hübl începe tocmai aici. Nu putem alege ceea ce am primit de la cei dinaintea noastră. Putem însă să privim cu mai multă blândețe spre ceea ce purtăm, să înțelegem de unde vine și să hotărâm ce mai are loc în viața noastră. Pentru că o moștenire nu este neapărat și un destin. Iar unele dintre cele mai importante lucruri pe care le putem lăsa generației următoare sunt tocmai poverile pe care alegem să nu i le mai dăm.
