„Parthenope” (2024)
Regia: Paolo Sorrentino
Distribuția: Celeste Dalla Porta, Stefania Sandrelli, Gary Oldman
Există femei frumoase și există femei care intră într-o încăpere și schimbă temperatura aerului. Parthenope este din a doua categorie. Nu pentru că face ceva anume. Dimpotrivă. Uneori doar stă, privește, zâmbește sau își lasă părul să se usuce la soarele napolitan, iar ceilalți par să uite pentru câteva secunde ce aveau de făcut cu propriile vieți.
Paolo Sorrentino construiește în Parthenope un film despre frumusețe, dar nu neapărat o declarație de dragoste adresată ei. Mai degrabă o privește îndelung, aproape incomod, și întreabă: cum este să trăiești o viață întreagă într-un trup pe care ceilalți îl observă înainte să te observe pe tine?
Parthenope știe că este frumoasă. Ar fi absurd să nu știe. Bărbații o privesesc, femeile o măsoară, lumea îi răspunde diferit tocmai pentru că arată așa. Numai că ea nu-și poartă frumusețea nici cu falsa modestie pe care o cerem adesea femeilor frumoase, nici cu aroganță. O poartă ca pe ceva ce i-a fost dat la naștere. Ca pe ochi, ca pe mâini, ca pe nume. Și poate tocmai de aceea devine atât de fascinantă.
Pentru că frumusețea ei este, în același timp, privilegiu și capcană.
Bărbații vin spre ea aproape firesc. O doresc, o idealizează, proiectează asupra ei propriile fantasme. Dar foarte puțini par interesați să afle ce există dincolo de chipul acela. Iar Parthenope îi lasă să vină. Uneori din curiozitate, alteori din dorință, alteori parcă numai pentru a vedea ce se întâmplă. Nu este femeia care aleargă după marea iubire. Nu pare să caute un bărbat care să o completeze. Își alege experiențele mai degrabă decât partenerii.
Și mi-a plăcut enorm această libertate a personajului.
Pentru că cinematografia ne-a obișnuit cu femeia frumoasă care trebuie, inevitabil, pedepsită pentru frumusețea ei sau salvată prin iubire. Parthenope refuză ambele variante. Ea poate seduce fără să promită. Poate pleca fără să ofere explicațiile pe care ceilalți cred că le merită. Poate fi dorită fără să transforme dorința altuia într-o obligație a ei de a răspunde. Dar libertatea aceasta are un preț.
Există în Parthenope o distanță pe care filmul nu încearcă niciodată s-o elimine complet. O privești două ore și ceva și ai impresia că o cunoști, apoi îți dai seama că poate n-ai cunoscut-o deloc. Și cred că exact asta urmărește Sorrentino. Toată lumea o privește pe Parthenope, inclusiv noi. Toată lumea crede că a înțeles ceva despre ea pentru că i-a văzut trupul, iubirile, tinerețea, alegerile. Dar ea păstrează o cameră interioară în care nu intră nimeni.
Nici măcar noi. Poate că ruptura adevărată se produce odată cu moartea fratelui ei. Din acel moment, frumusețea, dorința și iubirea nu mai pot fi complet inocente. Rămâne undeva o vinovăție care nu are nevoie să fie spusă cu voce tare. Raimondo o iubește într-un fel imposibil, iar dispariția lui lasă în urma ei nu doar durere, ci și întrebarea teribilă pe care uneori o poartă cei rămași: cât din tragedia celuilalt îmi aparține?
Parthenope continuă să trăiască.
Și poate acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri ale filmului: nu transformă trauma într-o sentință. Viața nu se oprește pentru că s-a întâmplat ceva îngrozitor. Vine următoarea vară. Mai apare un bărbat. Mai există o conversație. Mai există o carte, o stradă, o țigară, o dorință. Tinerețea continuă să se consume chiar și atunci când înăuntrul nostru ceva a rămas definitiv în urmă. Apoi există Napoli.
De fapt, uneori nu mai știi dacă filmul este despre Parthenope sau dacă Parthenope este doar forma umană pe care Sorrentino i-a dat-o orașului. Napoli este superb și vulgar, senzual și religios, decadent și viu, cultivat și grotesc. Exact ca oamenii pe care îi întâlnește ea. Exact ca viața însăși. Filmul trece fără rușine de la corpuri perfecte la corpuri incomode, de la lux la mizerie, de la sacru la sexualitate, de la intelectual la absurd.
Și totul este filmat cu o frumusețe aproape indecentă. Uneori chiar prea frumos.
Pentru că Parthenope are și momente în care simți că Sorrentino este atât de îndrăgostit de propria imagine, încât povestea rămâne undeva în spatele cadrului perfect. Sunt scene care par create mai degrabă pentru a fi admirate decât pentru a împinge personajul înainte. Replici care sună minunat, dar pe care oamenii reali probabil nu le-ar rosti niciodată. Simboluri care nu cer să fie înțelese, ci contemplate. Pentru unii, aceasta va fi magia filmului. Pentru alții, motivul pentru care Parthenope poate părea pretențios sau rece. Eu cred însă că tocmai această exagerare i se potrivește. Pentru că și frumusețea este exagerată de cei care o privesc.
Cel mai mult m-a atins însă felul în care filmul vorbește despre trecerea timpului. La început, Parthenope pare să aibă înainte o eternitate. Este tânără, superbă, curioasă și lumea pare construită special pentru ea. Dar timpul face ceea ce face întotdeauna: trece fără să ceară permisiunea nimănui.
Iar aici filmul devine, pentru mine, profund feminin. Nu pentru că ne spune că frumusețea dispare. Ar fi prea simplu și, sincer, prea crud. Ci pentru că ne arată că frumusețea își schimbă locul.
La douăzeci de ani poate sta în piele, în picioare goale, într-o rochie albă, într-un bărbat care întoarce capul după tine. Mai târziu poate sta în felul în care vorbești, în lucrurile pe care le-ai înțeles, în oamenii pe care i-ai pierdut, în ceea ce ai ales să nu regreți. Parthenope îmbătrânește, dar nu asistăm la dispariția ei. Dimpotrivă. Parcă abia atunci începe să-i aparțină cu adevărat propria viață. Tinerețea ei fusese, într-un fel, proprietatea tuturor celor care o priveau. Maturitatea îi aparține ei.
Și poate acesta este lucrul pe care l-am luat cu mine din Parthenope: o femeie nu este suma privirilor pe care le-a atras. Nici numărul bărbaților care au dorit-o. Nici trupul pe care l-a avut la douăzeci de ani. Nici măcar greșelile, iubirile sau morții pe care îi poartă după ea. La final rămâne ceea ce a văzut, ceea ce a înțeles și felul în care a ales să trăiască.
Parthenope nu este un film pe care l-aș recomanda cu „trebuie neapărat să-l vezi”. E prea senzorial, prea lent, prea îndrăgostit de metafore ca să placă tuturor. Dar dacă accepți să nu cauți permanent o explicație și pur și simplu îl lași să curgă, este genul acela de film din care rămân în tine imagini și senzații mult după genericul de final.
Iar dintre toate imaginile lui superbe, mie îmi rămâne femeia. Tânără și apoi bătrână. Dorită și apoi eliberată de obligația de a mai fi dorită. Privită de toți și, în cele din urmă, capabilă să se privească singură. Poate că acesta este adevăratul privilegiu al lui Parthenope. Nu faptul că a fost atât de frumoasă. Ci faptul că a trăit suficient încât să descopere că a fost întotdeauna mult mai mult decât atât.
Disponibil pe HBO Max.
Nota: 10/10
