„Femei de iasomie”, de Ionel Bușe
Editura Litera, Colecția Biblioteca de Proză Contemporană, București, 2022
Orlando este genul de bărbat care poate transforma și o poveste de dragoste într-o dezbatere cu sine însuși. Iubește, dorește, își amintește, analizează, se răzgândește și apoi mai analizează puțin. Uneori îți vine să-l iei de umeri și să-i spui: omule, mai și trăiește!
Și totuși, tocmai el este sufletul romanului Femei de iasomie.
Ionel Bușe își așază povestea într-o lume foarte apropiată de noi, cu pandemie, reguli, frici, politică, îmbătrânire și toate micile absurdități prin care am trecut și pe care parcă deja încercăm să le uităm. Numai că, peste toate acestea, pune ceva mult mai vechi decât orice pandemie: nevoia omului de a iubi și incapacitatea lui aproape comică de a înțelege întotdeauna ce face cu iubirea aceea.
În jurul lui Orlando apar femeile. Unele sunt prezente, altele vin din memorie. Unele sunt dorite, altele idealizate. Iar Ligia-Victoria ocupă un loc aparte, pentru că între ei iubirea nu este nici simplă, nici cuminte și cu atât mai puțin desprinsă din poveștile în care doi oameni se găsesc și de acolo lucrurile se rezolvă frumos.
La Bușe, oamenii se găsesc și abia atunci încep problemele. Mi-a plăcut că romanul nu face din iubire o stare perfectă. O amestecă fără jenă cu atracția, orgoliul, memoria, infidelitatea, frica de singurătate și dorința aceea atât de omenească de a păstra ceva chiar și atunci când nu mai știm foarte bine dacă ne face fericiți. Și mai vorbește despre măștile noastre.
Despre diferența dintre ceea ce suntem și ceea ce le arătăm celorlalți. Uneori jucăm atât de bine un rol, încât nici noi nu mai știm unde se termină masca și unde începe omul adevărat. Orlando este poate cel mai bun exemplu: libertin la suprafață, dar mult mai vulnerabil și mai sentimental decât ar vrea să recunoască. Un seducător care gândește prea mult pentru a fi un Don Juan adevărat și simte prea mult pentru a rămâne unul liniștit.
Cartea are multă cultură în ea. Filosofie, literatură, mitologie, trimiteri și idei care apar firesc din felul în care gândește personajul. Uneori sunt savuroase. Alteori mi s-a părut că Orlando ar putea, măcar pentru câteva pagini, să lase biblioteca în pace. 😊 Dar aceasta este și personalitatea romanului: nu vrea doar să spună cine cu cine s-a iubit, ci să întrebe de ce iubim așa cum iubim și cât din ceea ce numim iubire este, de fapt, dorință, proiecție sau teamă de singurătate.
Dincolo de toate jocurile intelectuale, eu am găsit însă în Femei de iasomie multă nostalgie. Nostalgia după oameni, după tinerețe, după alegeri pe care poate le-am fi făcut altfel dacă am fi știut ce știm astăzi. Și acea melancolie discretă care apare când începi să înțelegi că timpul nu ne ia doar anii. Ne ia și posibilitățile. La un moment dat nu mai trăim doar cu ceea ce am ales, ci și cu toate viețile pe care nu le-am trăit.
Poate tocmai de aceea mi-a plăcut titlul atât de mult. Iasomia are un parfum pe care îl simți înainte să cauți floarea. Așa sunt și unele iubiri. Omul poate să nu mai fie lângă tine de ani întregi și, totuși, ceva banal – un loc, o melodie, un miros – îl aduce pentru câteva secunde înapoi.
Nu pot spune că am iubit fiecare alegere a romanului. Pe alocuri devine prea preocupat să explice și prea puțin dispus să lase lucrurile pur și simplu să doară. Iar finalul poate să împartă serios cititorii: mie mi s-a părut mai puțin firesc decât restul poveștii și parcă prea hotărât să ne surprindă.
Dar poate că nici nu trebuia să ies complet împăcată din această carte. Pentru că Femei de iasomie vorbește, până la urmă, despre oameni care nu sunt împăcați nici cu iubirile lor, nici cu timpul, nici întotdeauna cu ei înșiși. Și aici mi s-a părut foarte adevărată.
Aș recomanda-o celor cărora le plac romanele despre relații, dar care vor ceva mai mult decât o poveste de dragoste. Celor care nu se sperie de personaje imperfecte, de puțină filosofie și de întrebări la care autorul nu vine politicos cu răspunsul pregătit.
Pentru că unele femei pleacă. Unele iubiri se termină. Dar, din motive pe care nici Orlando cu toată filosofia lui nu cred că le-ar putea explica până la capăt, parfumul mai rămâne puțin.
