Am reușit în acest an să-mi sincronizez măcar o parte din șederea mea la București cu Festivalul Național de Teatru (FNT), ceea ce nu reușisem de mulți ani. Am adunat în acest articol impresii din câteva dintre spectacolele văzute. Unele m-au entuziasmat, altele mi-au plăcut, altele mi-au plăcut mai puțin. Fac parte dintre cei care nu aplaudă în picioare la sfârșitul oricărui spectacol și care spune sau scrie și când ceva nu i-a plăcut. Nu cred că este vorba despre lipsă de respect, ci dimpotrivă – respect pentru cei pe care-i lăudam și-i aplaudăm în picioare când credem că merită și feedback constructiv pentru cei care uneori nu reușesc să ne entuziasmeze. Dacă nu am avea dreptul de a critica, ce valoare ar mai avea laudele? A spus-o Beaumarchais cu peste două secole în urma.
Selecția este personală, deoarece unele spectacole le văzusem în stagiune. Metoda de cumpărare a biletelor este foarte disputată. Eu cred că este rezonabila și nu știu să propun una mai bună. Mie îmi convine foarte mult că pot comanda pe Internet, din străinătate. Am găsit bilete aproape la toate spectacolele pe care am dorit să le văd. Nu am înțeles însă cum de rămăseseră locuri libere în sală la spectacole care apăruseră ca ‘sold-out’ la câteva minute după punerea în vânzare a biletelor. S-a întâmplat la mai mult de unul dintre spectacole. Am impresia că se exagerează cu biletele ‘de protocol’ și invitațiile distribuite și neonorate.
Am scris despre cinci spectacole și am adăugat ca bonus un spectacol eveniment care nu a făcut parte din programul FNT, dar s-a petrecut în aceeași perioadă. Comentariile, completările și contrazicerile politicoase sunt binevenite.
1. Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie (după 1001 de nopți) – Teatrul Național ‘Radu Stanca’ din Sibiu, regia Silviu Purcărete
Festivalul Național de Teatru ediția 2026 a început pentru mine cu o dezamăgire. Spectacolul Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu cu ‘Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie (după 1001 de nopți)’ începe la intrarea spectatorilor în sală cu o introducere în atmosferă cu actorii în scenă executând un dans magic în acompaniament de muzică orientală. Doar că în seara de deschidere a festivalului, în sala Ion Caramitru la TNB, vraja a fost brutal și grotesc tăiată de discursuri (inclusiv cel al a unui politician) ‘festive’. După ce le-am supraviețuit, spectacolul a fost reluat. Ce să zic despre el? Silviu Purcărete dezvoltă o idee interesantă despre secarea inspirației în ceea ce ar putea fi a o mie și una noapte. Poate sultanul găsi leacul plictiselii sale în altă parte decât în tăierea de capete? Dacă niciun povestitor nu-și poate aminti sau nu poate inventa continuarea poveștii lui Abu Hossein Yemenitul, poate că imaginația colectivă va furniza seva care duce la final povestea. Dar de care parte a hotarului dintre viață și moarte? Idei frumoase dar nu am găsit echivalența lor în ceea ce s-a petrecut pe scenă. S-a investit mult în acest spectacol cu zeci de actori, cu costume fabuloase, cu scenografia lui Dragoș Buhagiar care a folosit întreaga adâncime a primei scene a Naționalului. Dar nu am putut evita sentimentul de ‘cui prodest’ sau ‘ei și’ și nici senzația că scenele erotice sau vulgaritățile nu sunt puse în slujba ideilor ci sunt mai degrabă o demonstrație a unei libertăți de exprimare fără țintă.
2. ‘Mein Kampf’ de George Tabori – Teatrul Matca și Teatrul Andrei Mureșan din Sfântul Gheorghe, regia Bélai Marcel
Am văzut în a doua seară a festivalului ‘Mein Kampf’, reprezentația realizată în colaborare de Teatrul Matca și de Teatrul Andrei Mureșan din Sfântul Gheorghe, în regia lui Bélai Marcel. Textul scris de scriitorul și omul de teatru evreu-maghiar-american George Tabori este o distopie istoric-alternativă care amestecă oniricul cu absurdul. Localizarea istorică este aparent precisă – Viena începutului de secol 20 în care un provincial cu veleități de pictor încearcă să intre la Școala de Arte Frumoase -, dar situațiile fac trimitere la prezentul care repetă obsesiv istoria. Și dacă Hitler și infama sa carte nu sunt altceva decât rezultatul coșmarurilor unui vânzător evreu de cărți pe nume Shlomo Herzl? Dialogul dintre umanism și inuman este excelent pus în scenă cu contribuția formidabilei echipe de actori dintre care au strălucit Sorin Dinculescu, Sebastian Marina și Robert Brage. Un spectacol care merită deplasarea la Teatrul Matca, demonstrând că se poate face teatru mare și în teatre mici, departe de centrul cultural și geografic al Capitalei. Ah, dacă doar scaunele din sala Teatrului Masca ar fi mai confortabile – astăzi ele sunt înguste și tari la limita torturii fizice.
3. ‘Funny Games’, adaptare după filmele lui Michael Haineke – Teatrul Grivița 53, regia Botond Nagy
Botond Nagy este un regizor care nu se teme să abordeze subiecte dureroase și controversate. O face întotdeauna cu o combinație de eleganță și echilibru care însă nu înseamnă neutralitate forțată acolo unde neluarea de atitudine este echivalentă cu acceptarea Răului. Așa este cazul cu excelenta adaptare scenică (semnată de Diana Nechit și Andrei C. Șerban) a filmelor lui Michael Haneke ‘Funny Games’, o adaptare liberă în care schimbarea genului unuia dintre cele cinci personaje este cea mai minoră abatere de la intriga originală. Anvelopa creată de dramaturgi și regizor încearcă să implice publicul și să-l facă să reflecteze asupra limitelor violenței și responsabilității celor care tolerează și consumă violența ca produs cultural. Spectacolul are ritm și tensiune până la sau dincolo de limite care vor descuraja spectatorii care refuză implicarea. Echipa de actori trăiește intens ceea ce se petrece pe scenă. Ofelia Popii realizează încă un rol magistral și Ciprian Scurtea se achită mai mult decât onorabil de rolul care în versiunile cinematografice este jucat de marele actor german Ulrich Mühe și de nu mai puțin celebrul Tim Roth. Îmi pare rău că nu cunosc ceilalți actori și distribuția fiind dublă nu le pot menționa numele – toți au fost foarte buni în seara spectacolului.
4. ‘Jurnal de Imigrație – ediția New York City’ – Teatrul ‘La MaMa’ din New York, creat și pus în scenă de Carmen Lidia Vidu
Ciudate sunt căile promovării chiar și la FNT. La spectacolul din această seară de la Sala Pictura de la TNB cu ‘Jurnal de Imigrație – ediția New York City’ creat și pus în scenă la New York de Carmen Lidia Vidu au rămas destul de multe locuri neocupate în sală. Cum se face că spectacolul care s-a jucat de cinci ori cu sala plină în iunie la ‘La MaMa’ nu reușește să umple două săli în octombrie la București? Mai ales că este vorba despre distribuția originală, despre o abordare scenică creativă și despre o temă fierbinte în literatura, filmul și teatrul românesc actual.
‘Migration Diary’ este o docu-dramă de actualitate, dar și un spectacol intim și personal, care se bazează pe experiențele de viață ale celor patru actrițe – toate imigrante sau din prima generație de americani. Fiecare dintre cele patru actrițe – Lia Fietz, Ellen Ko, Ana-Maria Bandean și Sam Xu – are la dispoziție 15-20 de minute pentru a descrie experiența personală, ascendența familială, eșecurile și reușitele, bucuriile și crizele, legăturile cu tradițiile din care provin și fascinația pentru magneticul New York, creuzetul american ultimativ. Pe fundal sunt proiectate fragmente video din filme de familie, fotografii și texte – uneori intime. Niciuna dintre povești nu este un ‘success story’ absolut, dar fiecare reprezintă câțiva pixeli din tabloul visului american.
Mi-a plăcut mult abordarea, puternică și impresionantă prin sinceritate și autenticitate. Pentru spectatorii români cred că este vorba despre o imagine complementară celei oferite de filme ca ‘Fjord’ al lui Mungiu sau piese de teatru ca ‘Exil’ al Alexandrei Badea. Doar una dintre cele patru actrițe-personaje este imigrantă din România, iar povestea ei este firească și asemănătoare celorlalte în context american. Desigur, imaginea este parțială, căci Carmen Lidia Vidu nu a avut ambiția diversității cu orice preț (niciun personaj nu vine din America Latină, Africa sau Orientul Mijlociu). A lucrat cu materialul uman disponibil, a prelucrat și organizat în mod inteligent mărturiile pentru a le încadra în timpul teatral al spectacolului și a creat o atmosferă care transmite spectatorilor informație și emoție fără a-i copleși. Este și un spectacol-punte între lumile și culturile pe care le apropie fenomenul migrației din lumea de azi.
5. ‘9 rușini și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României’ – Teatrul Național ‘Lucian Blaga’ din Cluj, regizor coordonator Ionuț Caras
Ultima seară a stagiunii noastre teatrale de toamnă la București. Spectacolul ‘9 rușini și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României’ al Teatrului Național ‘Lucian Blaga’ din Cluj-Napoca a confirmat tendința salutarǎ de a face teatru politic și interesul publicului pentru acest gen. Spectacolul este compus ca un serial cu 9 episoade ale infamiei din istoria recentă a României de la abdicarea și fuga regelui Carol II până la reprimarea violentă a mitingului diasporei din 10 august 2018. Intenția declarată a autorilor textelor – Cosmin Stănilă, Sașa Ceban, Ionuț Caras (care coordonează regia) și Diana Buluga – este de a căuta și dezvălui sursele extremismului cu care se confruntă societatea românească astăzi. Dar nu mai departe. Mi-a lipsit aserțiunea – explicită sau implicită – că extremismul nu este remediul rușinilor ci poate fi doar generator de noi rușini. Spectacolul mi s-a părut inegal în abordare, deși nu a fost în niciun moment neinteresant. Mi-a plăcut primul episod cu o rescriere creativă a unui moment puțin abordat de istorici sau de amatorii de ficțiune. Am sperat la o continuare, dar și Ion Antonescu și Ion Iliescu în continuare nu au avut șansa de a fi mai mult decât caricaturi. Episodul dedicat Holocaustului a fost impresionant, cel al Femeii Albastre a fost bine scris deși a mai fost adus pe scenă, ‘Haos TV’ bazat pe citate din caragialienii noștri politicieni post-decembriști este excelent. Restul episoadelor mi s-au părut însă plate, retorice și cu umor lipsit de aciditate. ‘9 rușini…’ este un spectacol necesar care a ezitat însă să meargă până la capăt.
Bonus: ‘Doamna Pylinska și secretul lui Chopin’ scris, regizat și interpretat de Eric-Emmanuel Schmitt
In perioada festivalului, dar nu in cadrul lui, am trăit o seară splendidă de teatru, muzică, literatură și limba franceză la Teatrul Grivița 53. Îl cunoșteam și-l admiram pe Eric-Emmanuel Schmitt ca dramaturg și scriitor, ca invitat la emisiunea ‘La Grande Librairie’ pe care o urmăresc consecvent. În seara aceea l-am cunoscut ca actor, interpretând piesa sa monolog ‘Doamna Pylinska și secretul lui Chopin’, care după premiera din 2019 de la Teatrul Național din Nisa a avut și are o frumoasă carieră la Paris pe Rive Gauche și internațională în diferite țări francofone. Scriitorul este și un actor pasionat și implicat iar franceza sa impecabilă cred că este egalată doar de Fabrice Luchini. Piesa este un omagiu adus muzicii și căutării căilor proprii în viață și în artă. Pe scenă lui Eric-Emmanuel Schmitt i-a dat replica muzicală pianistul Nicolas Stavy, iar regia spectacolului îi aparține lui Pascal Faber. La ‘Grivița 53’ se joacă versiunea românească a piesei în regia lui Chris Simon-Mercurian. Voi căuta să o văd când voi fi înapoi la București.
