Editorial

Fragment în avanpremieră: ”Femeia de la fereastră”, de A.J. Finn

Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment în avanpremieră din volumul ”Femeia de la fereastră”, de A.J. Finn, ce va apărea în  curând (și se anunță o senzație!) la Editura Litera, Colecția Buzz. Books, în traducerea Alinei Simuț. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Nu e paranoia dacă se întâmplă cu adevărat…

Au trecut zece luni de când Anna Fox a ieșit ultima dată din casă. Zece luni în care a bântuit ca o fantomă prin camerele vechii sale locuințe din New York, pierdută în amintiri, prea înspăimântată ca să-și părăsească siguranța propriului cămin.

Singura punte de legătură a Annei cu lumea reală este fereastra camerei sale, unde stă zi de zi, urmărindu-și vecinii. Când familia Russell se mută peste drum, Anna este imediat atrasă de aceasta. O familie perfectă cu trei membri, un ecou al vieții pe care și ea a dus-o cândva.

Dar într-o seară, un țipăt teribil rupe tăcerea, iar Anna este martora a ceva ce nimeni nu trebuia să vadă. Acum trebuie să facă tot ce poate pentru a descoperi adevărul despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Dar chiar dacă îl va afla, o va crede cineva? Și poate să aibă încredere în ea însăși?

CARTE PUBLICATĂ ÎN 40 DE ȚĂRI

„Uluitoare. Senzațională. Extraordinară.”

GILLIAN FLYNN

Autoarea romanului Fata dispărută

„Tensiune la cote maxime. Suspans hitchcockian într-o ambianță de secol XXI.” Val McDermid

„Una dintre acele cărți rare pe care nu le poți lăsa din mână.” Stephen King

„Uimitoare. Fascinantă. Pur și simplu fantastică!” Tess Gerritsen

Fragment în avanpremieră:

1

Soţul ei e aproape de casă. O va prinde de data asta.

Nu e nici urmă de draperie sau de jaluzea la numărul 212 – casa de un roşu‑ruginiu, în care au locuit soţii Mott de când s‑au căsătorit şi până de curând, când s‑au despărţit. Nu i‑am întâlnit niciodată pe soţii Mott, dar, din când în când, verific on‑line profilul lui de LinkedIn şi pagina ei de Facebook. Lista lor de căsătorie apare, în continuare, înregistrată la Macy’s; încă aş mai putea să le cumpăr un set de tacâmuri.

După cum spuneam: nimic care să acopere fereastra. Clădirea de la numărul 212 priveşte oarbă spre partea opusă a străzii, arămie şi nefinisată, iar eu o privesc la rândul meu şi mă uit cum stăpâna casei îl conduce pe contractorul ei în dormitorul pentru oaspeţi. Ce e cu casa aceea? E locul în care dragostea merge să‑şi găsească moartea.

Ea e drăguţă, o roşcată autentică, cu ochii verzi ca firul ierbii şi cu un arhipelag de mici aluniţe care i se întind pe spate. Mult mai drăguţă decât soţul ei, un anume dr. John Miller, psihoterapeut – da, el oferă consiliere cuplurilor – şi unul dintre cei 436 000 de bărbaţi cu numele de John Miller de pe internet. Acest individ lucrează lângă Gramercy Park şi nu oferă consultaţii decontate de asigurări. Conform contractului de vânzare, a plătit 3,6 milioane de dolari pe casa lui. Înseamnă că afacerile îi merg bine.

Ştiu destul de multe lucruri despre soţie. Evident, nu e o adevărată femeie de casă; soţii Miller s‑au mutat aici în urmă cu opt săptămâni şi, cu toate astea, ferestrele acelea sunt goale, tţ tţ. Ea face yoga de trei ori pe săptămână, coborând cu paşi mărunţi pe trepte, cu covoraşul ei magic făcut sul sub braţ şi purtând colanţi Lululemon. Şi probabil că face voluntariat undeva – iese din casă la câteva minute după ora unsprezece lunea şi vinerea, cam pe la ora la care mă trezesc eu, şi se întoarce între cinci şi cinci şi jumătate, chiar atunci când eu mă fac comodă pentru filmul de seară. (Pentru seara aceasta am ales, pentru a nu ştiu câta oară, Bărbatul care ştia prea multe. Eu sunt femeia care a văzut prea multe.)

Am observat că îi place să bea câte un pahar după‑a­miaza, la fel cum îmi place şi mie. Oare îi place să bea câte ceva şi dimineaţa? Cum îmi place mie?

Dar vârsta ei e un mister, deşi e cu siguranţă mai tânără decât dr. Miller şi mai tânără decât mine (şi mai sprintenă); în ceea ce‑i priveşte numele, nu aş putea decât să‑mi dau cu presupusul. Mă gândesc la ea ca la o Rita, pentru că arată ca Hayworth din Gilda. „Nu mă interesează câtuşi de puţin“ – ador replica aceea.

Eu însămi sunt foarte interesată. Nu de corpul ei – linia abia perceptibilă a coloanei vertebrale, osatura umerilor ca nişte aripi pipernicite, sutienul albastru‑deschis, care îi ţine sânii strânşi; îmi întorc privirea ori de câte ori acestea intră în raza obiectivului meu –, ci de viaţa pe care o duce. Vieţile. Cu două mai multe decât am eu.

Soţul ei a cotit‑o pe stradă acum o clipă – e abia trecut de amiază –, nu la mult timp după ce soţia lui a închis uşa de la intrare, însoţită de contractor. E o aberaţie: în zilele de duminică, dr. Miller se întoarce acasă la trei şi un sfert, negreşit.

Cu toate astea, acum bunul doctor merge cu paşi mari în jos, pe trotuar, cu respiraţia întretăiată, cu servieta legănându‑i‑se într‑o mână şi verigheta făcând parcă cu ochiul de pe degetul lui. Măresc imaginea asupra picioarelor lui: pantofi eleganţi, bordo, lucioşi, de lac, atrăgând lumina soarelui de toamnă şi răspândind‑o iute, cu fiecare pas pe care îl face.

Ridic aparatul spre capul lui. Aparatului meu, Nikon D5500, nu‑i scapă prea multe, cu lentilele acelea Opteka: păr de diferite nuanţe, dezordonat, ochelari înguşti şi ieftini, insule de barbă abia mijită în heleşteiele puţin adânci ale obrajilor. Are mai multă grijă de pantofi decât de faţa lui.

Înapoi la numărul 212, unde Rita şi contractorul se dezbracă rapid. Aş putea apela serviciul de informaţii telefonice ca să o sun acasă, să o avertizez. Nu voi face asta. Urmărirea e ca şi fotografia în natură: nu te amesteci în viaţa sălbatică.

Dr. Miller se află poate la jumătate de minut distanţă de uşa de la intrare. Gura soţiei lui acoperă cu ruj gâtul contractorului. Bluza îi cade de pe ea.

Încă patru paşi înainte. Cinci, şase, şapte. Au mai rămas cel mult douăzeci de secunde. Ea îi prinde cravata cu dinţii şi îi zâmbeşte larg. Mâinile ei bâjbâie după cămaşa lui. El o atinge uşor pe ureche.

Soţul ei sare peste o dală desprinsă din trotuar. Cincisprezece secunde.

Aproape că pot auzi cravata alunecându‑i de pe guler. Ea i‑o aruncă în cealaltă parte a camerei.

Zece secunde. Focalizez din nou, obiectivul aparatului efectiv zvâcneşte. Îşi vâră mâna în buzunar şi scoate un pumn de chei. Şapte secunde.

Ea îşi desface părul prins în coadă şi îl lasă să‑i cadă pe umeri.

Trei secunde. El urcă pe trepte.

Ea îl cuprinde cu braţele şi îl sărută pătimaş.

El bagă cheia în broască. O răsuceşte.

Focalizez obiectivul asupra feţei ei, a ochilor larg deschişi. A auzit.

Fac repede un instantaneu.

Apoi servieta lui se deschide zgomotos.

O grămadă de foi cad brusc din ea şi se împrăştie în bătaia vântului. Mut repede obiectivul înapoi spre dr. Miller, la acel clar „La naiba“ pe care îl conturează buzele lui; el îşi aşază servieta în faţa uşii, calcă pe câteva foi cu pantofii săi lucioşi şi le ridică pe altele în braţe. O foaie neascultătoare s‑a agăţat între ramurile unui copac. El n‑o observă.

Rita îşi vâră repede braţele în mânecile bluzei, strângându‑şi părul înapoi la spate. Iese grăbită din cameră. Contractorul, părăsit, sare jos din pat şi îşi recuperează cravata, apoi şi‑o îndeasă în buzunar.

Eu expir, aerul şuierând parcă dintr‑un balon. Nu realizasem că îmi ţineam respiraţia.

Uşa din faţă se deschide: Rita se năpusteşte pe trepte în jos, strigându‑l pe soţul ei. El se întoarce; presupun că îi zâmbeşte – nu pot vedea lucrul acesta. Ea se apleacă şi culege câteva hârtii de pe trotuar.

Contractorul apare în uşă, cu o mână adâncită în buzunar, şi cealaltă ridicată, în semn de salut. Dr. Miller îi face, la rândul lui, semn cu mâna. Urcă până pe palier, îşi ridică servieta şi cei doi bărbaţi dau mâna. Intră amândoi, urmaţi de Rita.

Ei bine, poate data viitoare.

LUNI, 25 octombrie

2

Maşina a trecut huruind acum o clipă, asemenea unui dric, cu stopurile strălucind în întuneric.

– Vecini noi, îi spun fiicei mele.

– În ce casă?

– Peste drum de parc. La 207.

Sunt acolo acum, palizi ca nişte stafii la apus, dezgropând cutii din portbagaj.

Ea soarbe zgomotos.

– Ce mănânci? o întreb.

E seara de mâncare chinezească, desigur; mănâncă lo mein.

– Lo mein.

– Nu şi în timp ce vorbeşti la telefon cu mami.

Ea soarbe din nou şi mestecă.

– Maamă.

Purtăm o luptă serioasă pe tema asta; a înlocuit cuvântul mami, împotriva dorinţei mele, cu ceva grosolan şi tăios.

– Dă‑i pace, mă sfătuieşte Ed – dar el încă este tati.

– Ar trebui să te duci să‑i saluţi, sugerează Olivia.

– Mi‑ar plăcea să fac asta, scumpete. Urc scările fără nici un chef, la etajul întâi, unde priveliştea este mai frumoasă. Oh, sunt dovleci peste tot. Toţi vecinii au câte unul. Familia Gray are patru. Am ajuns pe palier, cu paharul în mână, vinul îmi atinge buza. Îmi doresc să pot alege un dovleac pentru tine. Spune‑i lui taică‑tău să‑ţi ia unul. Sorb din vin, înghit. Spune‑i să‑ţi ia doi, unul pentru tine şi unul pentru mine.

– Bine.

Arunc o privire în oglinda întunecată a băii de serviciu.

– Eşti fericită, iubito?

– Da.

– Nu te simţi singură?

Ea nu a avut niciodată prieteni adevăraţi în New York; era prea timidă, prea mică.

– Nu.

Mă uit atentă la întunericul de sus, de la capătul scărilor, la bezna de deasupra. În timpul zilei, soarele trece prin luminatorul în formă de cupolă de deasupra; noaptea, se transformă într‑un ochi larg deschis, care priveşte insistent spre adâncurile scării.

– Ţi‑e dor de Punch?

– Nu.

Nici ea nu s‑a înţeles cu motanul acela. A zgâriat‑o într‑o dimineaţă de Crăciun, a trecut ca un fulger cu ghearele peste încheietura mâinii ei, două zgârieturi rapide, nord‑sud–est‑vest; o reţea strălucitoare de sânge i‑a izbucnit pe piele, ca pentru X şi 0, şi Ed aproape că l‑a aruncat pe fereastră.

Acum îl caut, îl găsesc adunat pe canapeaua din bibliotecă, urmărindu‑mă.

– Dă‑mi‑l pe tati la telefon, dovlecel.

Urc următorul set de trepte, simţind covorul aspru sub tălpi. Ratan. Ce‑o fi fost în capul nostru? Se pătea­ză atât de uşor.

– Hei, gagico, spune el. Vecini noi?

– Da.

– Nu mi‑ai mai spus şi mai de mult că avem vecini noi?

– Asta a fost acum două luni. La 212. Familia Miller.

Mă întorc pe călcâie, coborând scările.

– Şi ceilalţi unde sunt?

– La 207. Vizavi de parc.

– Cartierul se schimbă.

Ajung pe palier şi îl ocolesc.

– N‑au adus multe cu ei. Doar o maşină.

– Presupun că cei de la firma de mutări vor veni mai târziu.

– Da.

Tăcere. Mai sorb o gură de vin.

Acum sunt din nou în camera de zi, lângă foc, cu umbrele cufundate adânc în colţuri.

– Uite… începe Ed.

– Au un fiu.

– Poftim?

– Se vede un fiu, repet, apăsându‑mi fruntea de geamul rece al ferestrei. Felinarele cu vapori de sodiu încă nu au apărut în această zonă din Harlem, iar strada este luminată doar de un corn de lună, galben‑lămâie, totuşi, le pot desluşi siluetele: un bărbat, o femeie şi un băiat înalt, cărând cutii spre uşa de la intrare. E ado­lescent, adaug eu.

– Ia‑o uşurel, panteră ce eşti.

– Mi‑aş dori să fii aici, spun eu înainte de a mă putea opri.

Chestia asta mă ia prin surprindere. Şi pe Ed, după cum a sunat. Intervine o pauză. Apoi:

– Ai nevoie de mai mult timp, spune el.

Rămân tăcută.

– Medicii spun că prea mult contact nu e sănătos.

– Eu sunt medicul care a spus asta.

– Tu eşti unul dintre ei.

Se aude o trosnitură în spatele meu – o scânteie în şemineu. Flăcările se liniştesc, murmurând în cămin.

– De ce nu‑i inviţi pe oamenii ăia la noi? întreabă el.

Îmi beau paharul până la ultima picătură.

– Cred că e destul pentru seara asta.

– Anna.

– Ed.

Aproape că îl pot auzi cum respiră.

– Ne pare rău că nu suntem acolo cu tine.

Aproape că îmi pot auzi inima.

– Şi mie îmi pare rău.

Punch m‑a urmărit la parter. Îl ridic cu un braţ şi mă retrag în bucătărie. Pun telefonul pe blat. Încă un pahar înainte de culcare.

Prinzând sticla de gât, mă întorc la fereastră, spre cele trei fantome care bântuie trotuarul, şi o ridic ca şi cum aş închina în cinstea lor.

Despre autor:

A.J. Finn a scris pentru numeroase publicaţii, printre care Los Angeles Times, Washington Post şi Times Literary Supplement (Marea Britanie). Romanul lui de debut, Femeia de la fereastră (The Woman in the Window, 2018), a fost publicat în peste patruzeci de ţări din întreaga lume şi este în curs de producţie cinematografică sub licenţa Fox. Născut în New York, Finn a locuit în Anglia timp de zece ani înainte să se întoarcă în New York.

Articole similare

Fragment în avanpremieră: ”Această poveste”, de Alessandro Baricco

Jovi Ene

Noi înșine suntem o contradicție: „Oglinda care deformează”, de Jia Tolentino

Carmen Florea

FESTIS – Un festin teatral fără precedent, acum la Chișinău

Corina Moisei-Dabija

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult