Mesia, de Martin Sherman, traducere de Lorena Luchian, Alexandru Panait, Andrei Măjeri
Regia artistică: Andrei Măjeri
Distribuție:
Rahela – Lorena Luchian
Tanta Rose – Geni Brenda Vexler
Reb Ellis – Neculai Predica
Asher – Alex Iezdimir
Rebecca – Viorica Predica
Sarah – Ana Bumbac/Cabiria Morgenstern
Spiritul – Vlad Corb
Politiki Lyra – Feras Sarmini
Spectacolul Mesia este o experiență emoțională și intelectuală intensă, care te transpune din ipostaza de simplu observator în cea de participant la frământările interioare ale personajului principal. Și aici aș remarca interpretarea absolut magistrală a Lorenei Luchian. Este o piesă pe care o trăiești la propriu, care te îndeamnă să îți pui întrebări despre credință, speranță, mântuire, feminitate, alegeri personale sau relația cu Dumnezeu.
Într-un sat din Polonia secolului al XVII-lea, aflat permanent sub amenințarea cazacilor, sosește vestea că a apărut Mesia, întruchipat de Șabatai Zevi. Este un Mesia absent, ce își propovăduiește credința prin intermediul scrisorilor trimise pe întregul teritoriu al Imperiului Otoman. În mod ironic, el însuși așteaptă un semn de la Dumnezeu pentru a se convinge că este Mesia. Mesajele lui Șabatai Zevi provoacă o adevărată isterie colectivă în această comunitate mică. Rahela, o tânără de douăzeci și opt de ani, este sceptică, fiindcă a citit Tora și are o relație cât se poate de personală cu Dumnezeu. Ea i se adresează direct, cu apelativul „Dragă Doamne”, încredințându-i toate păsurile: nemulțumirea față de defectele fizice, dorința de a se căsători cu un bărbat tânăr și frumos, speranța că mama sa poate vorbi din nou.
La fiecare conversație, cere un semn din partea divinității, însă niciodată nu este de acord cu răspunsul lui Dumnezeu. Când bogatul Reb Ellis îi cere mâna, ea își dorește un soț tânăr precum Asher. Când rămâne văduvă și este inițiată în erotism de Asher, se simte oripilată de gândirea lui rudimentară. Este nemulțumită de viața ei din Yultishk, dar când ajunge la Gallipoli și doarme într-un cort, în așteptarea lui Șabatai Zevi, parcă i se pare mai bună ziua de ieri, din cătunul ei uitat de lume. Finalul poveștii de dragoste a Rahelei este oarecum neașteptat, însă nu îl voi dezvălui, ci îi voi lăsa pe spectatori să îl descopere în sala de teatru.
Mă voi mărgini la a nota câteva impresii, căci este o piesă cu o coregrafie remarcabilă, regizorul ocupându-se cu atenție de fiecare aspect. Temele abordate sunt de actualitate, fiind denunțate fanatismul de orice fel, vulnerabilitatea omului în fața manipulării, precum și nevoia acestuia de a căuta o salvare în exteriorul său. Dacă pentru majoritatea personajelor dezvrăjirea este amarnică, Rahela trage o concluzie înțeleaptă: „Mesia se află în fiecare dintre noi”. Cu alte cuvinte, salvarea nu vine de la cei din jur, ci din și prin noi înșine. Însă cel mai important aspect al spectacolului mi s-a părut modul în care protagonista reușește să își construiască o relație cu Dumnezeu. Rugăciunile ei sunt personale, simple, vii. Pe de altă parte, răspunsurile divinității nu sunt tranșante, ci nuanțate. Rahela descoperă că frumosul nu este întotdeauna frumos, că în orice rău poate exista și un bine și că urâtul ascunde uneori o doză de estetism.
Aș mai remarca modul în care este tratată tema feminității. Într-o societate patriarhală, dominată de habotnicie, Rahela este o femeie care se situează contra curentului. Ea nu se lasă atrasă în nebunia colectivă din jurul lui Șabatai Zevi, ci este lucidă, inteligentă, ironică. Își pune întrebări despre sensul credinței, identitate, libertate și responsabilități. Atunci când afirmă că „Mesia se află în fiecare dintre noi”, ea înțelege că salvarea este individuală. Nu doar Rahela este un personaj provocator, ci și spiritul, o reprezentare simbolică a răului. El este o prezență discretă, dar constantă și încărcată de un simbolism aparte, fiind o încarnare a fricii, a pericolului, a suferinței colective, a nebuniei și a morții. Spiritul se relevă doar personajelor feminine (Rebecca, Sarah și Rahela). Deși tăcut, simpla lui prezență le provoacă acestor protagoniste adevărate conflicte interioare. Spiritul contribuie la dramatismul piesei prin tăcerea sa, întruchipând dialogul dintre ființa umană și propria conștiință.
În ultimă instanță, spectacolul Mesia suscită o serie de întrebări cu privire la granița dintre credință și impostură și la nevoia omului de a crede că o altă persoană poate schimba lumea în locul nostru. La finalul piesei constați cu amărăciune că ființa umană nu s-a schimbat foarte mult, între omul secolului al XVII-lea și contemporaneitate existând similitudini. În ciuda educației și a saltului tehnic, omul contemporan rămâne la fel de vulnerabil în fața mecanismelor manipulării și a așa-zișilor lideri providențiali. Și aici cred că își dovedește regizorul Andrei Măjeri talentul. El nu îi judecă și nu îi ridiculizează pe cei cuprinși de fanatism, ci îi aduce în fața spectatorului, lăsându-i acestuia posibilitatea de a trage concluziile.
Puteți cumpăra bilete de pe site-ul Teatrului Evreiesc de Stat.
