„Fuccboi”, de Sean Thor Conroe
Curtea Veche Publishing, București, 2024
Traducere de Paul Simula
Fuccboi (2022) de Sean Thor Conroe reprezintă o provocare încă din titlu. Un fuckboy este acel bărbat care caută validare prin cuceririle sale, dar refuză angajamentul și responsabilitatea. La început se arată ca fiind șarmant, amuzant și progresist, dar se dovedește a fi manipulator, egoist și inconsecvent în relații. De multe ori se prezintă ca tipul vulnerabil sau complex, deși este doar confuz emoțional și tratează partenerii ca pe niște opțiuni temporare. Trecerea de la forma standard fuckboy la varianta stilizată fuccboi reprezintă alegerea deliberată a autorului, cu multe implicații culturale și estetice. Ortografia modificată plasează termenul în registrul informal al limbajului specific rețelelor sociale precum Tumblr sau Twitter din perioada 2010-2015. Deformarea intenționată evocă practicile de scriere caracteristice acestor medii online și acestor timpuri, funcționând și ca semn de apartenență generațională și de atitudine ironic-distanțată.
Transformarea denumirii are și o dimensiune de autoreflecție și anticipație al stilului narativ al romanului. Dacă fuckboy este, în mod curent, o etichetă peiorativă atribuită de ceilalți, fuccboi devine o formă de identificare proprie. Autorul nu respinge termenul, el și-l asumă și-l convertește într-un gest de branding literar și declarație de intenție stilistică. Fuccboi reprezintă un semnal că textul va opera din zona limbajului de pe stradă și de pe internet cu ambiții literare, combinând oralitatea contemporană cu referințe culturale la Nitzsche sau Lil B într-o voce confesivă, dar și autoanalitică.
Romanul începe fără ceremonie, abrupt, și fără pretenția de expune ceva frumos, estetica textului construindu-se în jurul unei realități crude și de cele mai multe ori urâte. Nu există o prezentare elegantă a personajului, nici o atmosferă construită cu grijă. Naratorul care se numește tot Sean este deja în mișcare, fiind pe drumurile dintre comenzi și pedalând prin Philadelphia cu rucsacul de Postmates pe spate și prin text cu propoziții scurte organizate ca în poeme (mai mult sau mai puțin în proză) și paragrafe narative care se încheagă pe parcursul acțiunii. Haosul aparent din început este, de fapt, metoda, care evoluează spre o închegare narativă către finalul romanului. Gândurile nu sunt ordonate pentru că nici viața pe care o descrie în debut nu e; abia mai încolo totul începe să se așeze. Vorbește despre femei pe care le numește gagi2, baeditorița sau dermatologagica și încearcă să scrie o carte. Mai mult, se confruntă cu o problemă dermatologică invalidantă care-l aduce mai aproape de familie și de așezarea gândurilor atât în propria minte, cât și în pagină.
Oralitatea romanului este agresivă, aproape performativă, iar propozițiile scurte par a fi notate pe telefon între două livrări. Stilul este caracterizat de tranziții lipsite de eleganță, ritm sacadat și un vocabular care oscilează între registrul jos, argotic, de stradă sau al rețelelor sociale, și inserții de cultură înaltă aparent aruncate la întâmplare și pe nepregătite. Când vine vorba de traducerea în limba română, dificultatea nu constă doar în găsirea de echivalenți ai unor termeni precum bae, ghosting, pill sau simp, ci păstrarea tensiunii dintre registre. Acești termeni nu au corespondente stabile în română, iar orice încercare de a-i naturaliza riscau să aplatizeze specificul generațional și cultural al originalului. Totuși, păstrarea lor complet netraduși ar fi creat un efect de stranietate și îndepărtare a cititorului de fluxul narativ. De aceea traducerea mi se pare foarte bună, îmbinând cuvinte traduse în argou românesc cu forme engleze românizate sau chiar cuvinte preluate fără nicio modificare din limba engleză și reușind să recreeze atitudinea textului într-o formă coerentă (în limita coerenței originalului) în română. De multe ori naturalețea textului tradus m-a frapat și m-a făcut să mă gândesc câtă muncă a fost în spatele acestei reușite de a îmbina ambele limbi.
Dacă la început atitudinea naratorului față de discursul progresist este ambivalentă și defensivă, pe măsură ce romanul avansează postura aceasta începe să se fisureze. Inițial, Sean se prezintă ca un tip care a asimilat limbajul și reflexele culturii woke, vorbind despre toxicitate, privilegii, dinamica de putere din relații, dar adesea se folosește de ele ca de un paravan, nu ca de un cadru moral asumat. Critica adusă neoliberalismului sau puritanismului lingvistic al generației sale nu vine dintr-o poziție reacționară, ci dintr-o iritare a unui om aflat în mijlocul evenimentelor: acel om care a învățat regulile jocului și a descoperit că ele nu-i mai servesc. Experiențele concrete precum eșecurile sentimentale, boala care-l imobilizează sau dorința permanentă de validare feminină îl forțează să confrunte discrepanța dintre un discurs pe care-l stăpânește și comportamentul pe care, de fapt, îl practică. Astfel, el începe să folosească acest discurs mai nuanțat, cu mai puțină siguranță, chiar cu note de autoironie amară, iar spre final atitudinea lui evoluează spre o formă de epuizare.
Fuccboi rămâne un roman care-și asumă riscul de a rămâne inconfortabil, cu un limbaj șocant care ajunge să pună la încercare poziții care pot părea imuabile. Nu oferă răspunsuri clare despre masculinitate, nici o redempțiune elegantă a naratorului său. În schimb, reușește să documenteze, cu o onestitate de multe ori stângace, modul în care un tânăr bărbat încearcă să navigheze între impulsuri pe care nu le poate controla și discursuri care i se cer. Nu există o coerență ideologică, iar textul nu se vrea a fi pe placul cuiva. Vocea narativă încearcă să fie fidelă față propriul eu care se poticnește, se corectează și, uneori, chiar se contrazice, dar încearcă să se armonizeze, să găsească un sens coerent.
Puteți cumpăra cartea: Curtea Veche Publishing.
(Sursa foto autor: https://www.curteaveche.ro/a/sean-thor-conroe)
