Calle Málaga (2025) – Strada Malaga
Regia: Maryam Touzani
Distribuția: Carmen Maura, Marta Etura, Ahmed Boulane, Maria Alfonsa Rosso
Filmul Strada Malaga, regizat de Maryam Touzani, îți stârnește un carusel de emoții atât prin construcția subiectului, cât și prin personalitatea magnetică a lui Carmen Maura (Maria Angeles), a cărei privire te hipnotizează prin obiectivul camerei. Emoțiile sunt amplificate de structura neconvențională a scenariului compus din trei filme distincte: o dramă familială, o comedie și o poveste de dragoste. Toate trei sunt la fel de bine realizate.
Pelicula debutează cu o dramă familială provocată de conflictul dintre generații. Personajul principal, Maria Angeles, în vârstă de 79 de ani, locuiește în Tanger, iar viața ei se derulează după o rutină zilnică. Ritmul ei obișnuit este perturbat de sosirea fiicei sale, Clara. Aceasta o anunță că se află în prag de divorț și că este nevoită să-i vândă casa pentru a-și asigura traiul zilnic. Bătrânei nu-i rămâne decât să se mute cu fiica sa la Madrid sau să accepte să fie internată într-un cămin din Tanger.
Talentul lui Maryam Touzani se reflectă în construcția personajului Maria Angeles. Ea imaginează un personaj combativ ce își revendică dreptul la iubire și independență. Hotărâtă să-și apere casa, Maria Angeles nu se dă în lături de la absolut nimic pentru a-și atinge obiectivul: fuge din stabilimentul unde este internată, își face o mică afacere pentru a-și răscumpăra mobilierul, se îndrăgostește, îl șantajează pe agentul imobiliar. În viziunea ei, casa este un simbol al identității și al memoriei. Obiectele reprezintă amintirile, personalitatea protagonistei. Relația mamă-fiică este complicată, complexitatea fiind dată de viziunea diferită asupra trecutului: pentru Maria Angeles obiectele/locurile au memorie și încărcătură emoțională, pentru Clara ele sunt niște fleacuri, primordială fiind lupta ei zilnică pentru supraviețuire.
Peste drama familială se suprapune o comedie savuroasă dată de reacțiile personajului, de limbajul dezinhibat, de contrastul dintre protagoniști. În majoritatea cazurilor, umorul este stârnit de antiteza dintre personaje. Scena în care volubila Maria Angeles îi povește detalii erotice unei călugărițe aflate sub jurământul tăcerii este de departe cel mai fermecător moment al filmului. Iar aici aș remarca jocul genial al Mariei Alfonsa Rosso (Josefa).
Povestea de dragoste dintre Maria Angeles și Absalam reprezintă sarea și piperul lungmetrajului. Scenele sunt filmate fără inhibiții, iar corpurile personajelor nu sunt estetizate, ci prezentate cu lentoare, într-o manieră realistă, camera de filmat insistând asupra ridurilor și a imperfecțiunilor trupurilor. Bătrânețea este celebrată prin scene erotice unice. Prin intermediul aceste povești de dragoste, Maryam Touzani se îndepărtează de peisajul cinematografic tradițional, în care bătrânii sunt distribuiți în roluri de părinți sau bunici, și ne oferă o nouă ipostază a bătrâneții. Pentru Maryam Touzani, bătrânii sunt niște prezențe solare; ei iubesc, doresc, visează, se bucură de viață. Însă mesajul nu ar rămâne în memoria spectatorului fără jocul magistral al lui Carmen Maura. În ciuda trecerii timpului, capacitatea ei de seducție se amplifică. Uneori ai senzația că actrița te subjugă prin obiectivul camerei. De altfel, prin jocul său inteligent, Carmen Maura schimbă complet percepția despre jocul seducției. Spectatorul realizează că seducția nu se limitează la corp, ci se realizează și prin tonalitatea vocii, prin privire, prin gestică. După ce ai ieșit din sala de cinematograf, ai impresia că te-ai îndrăgostit de acest personaj care emană tandrețe, sensibilitate și un umor aproape involuntar.
Și în privința finalului, Maryam Touzani optează pentru o abordare atipică. Aș zice chiar derutantă. Spre surprinderea spectatorului, nu există o împăcare mamă- fiică și nici certitudinea că Maria Angeles își va păstra casa. Filmul se încheie cu gestul simbolic al Clarei de a se așeza în balansoarul mamei sale, semn că fiica a conștientizat valoarea afectivă a casei. Apartamentul de pe Strada Malaga nu este un simplu spațiu de locuit, ci reprezintă un loc al identității și al memoriei.
Dincolo de scenariul original și de emoțiile stârnite de jocul subtil al actorilor, Strada Malaga este un film care merită a fi vizionat pentru maniera neconvențională în care este prezentată bătrânețea. Aceasta nu este privită ca un naufragiu, ca o vârstă a renunțării sau ca o anticameră a morții, ci ca o celebrare a vieții și a iubirii.
Din 2 octombrie în cinematografele din România.
