„Saraab”, de Cristian Fulaș
Editura Litera, Colecția Folio, București, 2026
Cristian Fulaș este unul dintre prozatorii români contemporani a căror operă s-a construit constant în jurul unor forme ale marginalității, ale eșecului și ale confruntării individului cu propriile limite. Debutat în 2015 cu Fâșii de rușine, volum recompensat cu Premiul „Observator cultural” pentru debut, Cristian Fulaș a publicat ulterior Jurnal de debutant, După plâns, Cei frumoși și cei buni, Povestea lui Dosoftei, Ioșca, Celan. Am trăit, da, Specii și forma tăcerii. Ioșca s-a impus în mod special în receptarea critică, fiind recompensat cu mai multe premii și tradus în limba franceză.
Activitatea lui Cristian Fulaș nu se limitează însă la proză. Scriitorul este și traducător, cu aproximativ cincizeci de volume traduse din franceză, engleză și italiană, iar între proiectele sale se află o nouă traducere în limba română a operei În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, proiect început în 2019 și finalizat în 2024. Pentru activitatea sa de traducător, Fulaș a primit în 2023 premiul „Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises” al Academiei Franceze. Experiența traducătorului se resimte și în proza sa, mai ales în modul în care fraza capătă autonomie, iar narațiunea nu mai depinde în primul rând de succesiunea evenimentelor, ci de desfășurarea memoriei, a asociațiilor și a discursului interior.
Publicat de Editura Litera în colecția Folio, Saraab urmează să fie publciat în octombrie 2026 și continuă această direcție a prozei autorului. Romanul are 384 de pagini și este construit în jurul unui personaj a cărui existență se desfășoară la limita dintre dependență, boală, memorie, delir și încercarea de a găsi un sens propriei experiențe.
Nu este un roman clasic al acțiunii și nu urmărește o evoluție convențională a personajului. Evenimentele sunt secundare în raport cu discursul, iar înaintarea în roman se produce printr-o succesiune de perorații, rememorări, digresiuni și asociații. Personajul nu se conturează atât prin ceea ce face, cât prin ceea ce spune, într-o anumită măsură, este o voce înainte de a fi un caracter în sens tradițional. Această particularitate apropie romanul de o tradiție importantă a literaturii europene, aceea a personajului dominat de propriul discurs și incapabil să se desprindă de mecanismele propriei conștiințe. Prima asociere care poate fi făcută este cu Dostoievski și, în special, cu personajele sale construite în jurul conflictului dintre inteligență, vinovăție și incapacitatea de a acționa. Personajul din Saraab poate fi privit ca o formă contemporană a omului dostoievskian, dar lipsit de dimensiunea excepțională a personajului clasic.
Apropierile de Raskolnikov sunt relevante tocmai prin această diferență. Dacă Raskolnikov este un personaj care transformă o idee într-un act radical, personajul lui Fulaș pare incapabil să depășească nivelul ideii. El analizează, explică, justifică și reinterpretează, dar nu reușește să transforme discursul într-o formă de salvare. În acest sens, Saraab propune un anti-erou intelectual, un personaj pentru care cultura și capacitatea de analiză nu mai reprezintă instrumente ale eliberării, ci pot deveni forme suplimentare ale captivității.
Se pot observa, de asemenea, anumite afinități cu figura lui Dorian Gray, nu prin construcția propriu-zisă a personajului, ci prin raportarea la degradare și la disoluția individului. În același timp, vocea personajului poate aminti de Alex DeLarge din Portocala mecanică, prin amestecul dintre intelectualizare, exces verbal și degradare morală. Aceste apropieri nu indică o filiație directă, ci plasează Saraab într-o genealogie mai largă a personajului decadent și a anti-eroului.
Particularitatea romanului constă însă în faptul că Fulaș transferă aceste modele într-o existență lipsită de spectaculos. Personajul nu este un criminal, un aristocrat decadent sau un rebel excepțional. Este un om oarecare. Tocmai această banalitate a eșecului reprezintă una dintre temele centrale ale romanului. Saraab este poate fi considerat un roman despre ratare, chiar dacă nu despre una spectaculoasă a unui destin excepțional, ci despre eșecul cotidian, produs prin acumularea unor alegeri mici. Personajul este înfrânt nu de un singur eveniment tragic, ci de dependență, de incapacitatea de a se adapta, de propriile neputințe, de intelectualism și de tendința de a transforma fiecare experiență într-un obiect de analiză.
În acest punct se poate vorbi despre existența unui erou cvasitragic. Personajul păstrează anumite caracteristici ale eroului tragic: căderea, conflictul interior, imposibilitatea ieșirii din propria condiție, dar îi lipsește statutul excepțional al acestuia. Nu există un mare hybris, nu există un destin care să se împlinească printr-o catastrofă și nici o ordine morală care să ofere căderii o semnificație precisă. Tragedia personajului este una a banalului.
Această transformare a tragicului este una dintre contribuțiile interesante ale romanului. În locul destinului apare acumularea. În locul gestului decisiv apar gesturile mici. În locul căderii spectaculoase apare degradarea lentă. Saraab construiește, astfel, o formă contemporană a tragicului, în care individul nu este distrus de o forță exterioară recognoscibilă, ci ajunge să participe, prin propriile alegeri, la propria înfrângere.
Titlul romanului este esențial pentru această interpretare: „Saraab”, cu sensul de miraj sau iluzie, poate fi citit ca o formulă care organizează întreaga experiență a personajului. El trăiește succesiv mai multe forme ale iluziei: iluzia dependenței, iluzia că alcoolul sau substanțele pot produce o formă de eliberare, iluzia explicației medicale, iluzia că un diagnostic poate oferi sens unei existențe dezordonate și, în cele din urmă, iluzia succesului. Boala și dependența nu sunt doar teme ale romanului, ci devin și forme ale unei căutări. Personajul încearcă permanent să găsească o explicație care să-i permită să înțeleagă propria ratare. Problema este că explicația nu produce automat și salvarea. Dimpotrivă, discursul despre sine poate deveni o altă formă de dependență.
Una dintre dimensiunile estetice importante ale romanului este, prin urmare, estetica anti-frumuseții. Fulaș nu construiește suferința într-o formă romantică și nu transformă personajul într-un „damnat” seducător. Dependența, boala, rușinea și ratarea sunt prezentate fără intenția de a fi înfrumusețate. Personajul nu devine valoros pentru că suferă, iar literatura nu îi acordă automat o aură de superioritate morală. În același timp, Saraab poate fi citit ca un roman despre anti-succes, personajul contrazice modelul contemporan al individului eficient, adaptabil, productiv și capabil să-și transforme orice experiență negativă într-o lecție de dezvoltare personală. El nu reușește să-și transforme suferința într-o victorie și nici literatura într-un instrument practic de salvare. Rămâne un om care eșuează.
Această perspectivă situează romanul într-o tradiție literară mai largă a anti-eroului, de la Dostoievski până la proza lui Knut Hamsun, Louis-Ferdinand Céline, Hubert Selby Jr. sau Charles Bukowski, autori preocupați, în forme diferite, de personaje care nu pot fi integrate într-o imagine optimistă a existenței. Cristian Fulaș nu reproduce aceste modele, ci le adaptează la condiția contemporană, în care degradarea nu mai este neapărat asociată unei căderi spectaculoase, ci unei incapacități cotidiene de a funcționa.
Romanul se bazează pe discursul amplu, pe fraza prelungită și pe digresiune. Influența experienței de traducător al lui Proust este recognoscibilă în disponibilitatea de a acorda spațiu memoriei și asociațiilor. Nu este vorba despre o imitație a stilului proustian, ci despre o anumită înțelegere a posibilităților frazei: acțiunea poate fi suspendată pentru ca o idee să fie urmărită până la consecințele ei, iar o experiență aparent minoră poate deveni punctul de plecare al unei ample construcții discursive. Un roman dificil, uneori provocator pentru cititor, dar dificultatea lui este parte din construcția estetică.
Cristian Fulaș nu oferă o poveste despre dependență care să poată fi redusă la o schemă morală și nici un traseu convențional de la cădere la salvare. El construiește portretul unui om care încearcă să se înțeleagă prin literatură, prin boală, prin memorie și prin propriile dependențe și care descoperă că fiecare dintre aceste posibilități poate deveni, la rândul ei, o iluzie. În acest sens, Saraab este atât un roman al ratării, cât și un roman al literaturii ca posibilă salvare și posibilă capcană. Personajul este prea prins în propriul discurs pentru a putea găsi o ieșire simplă, iar literatura nu îi oferă o soluție, ci doar spațiul în care această imposibilitate poate fi transformată în text.
Prin construcția anti-eroului, prin relativizarea succesului, prin estetica anti-frumuseții și prin recuperarea unei tradiții a personajului intelectual incapabil să se salveze prin propria inteligență, Saraab se înscrie într-o zonă importantă a prozei contemporane. Este un roman despre omul care nu reușește, despre dependențele care iau locul libertății și despre iluziile prin care individul încearcă să dea un sens propriei existențe.
În cele din urmă, „saraab” nu este doar iluzia către care aleargă personajul, ci și forma pe care o ia permanent speranța sa: alcoolul, substanța, diagnosticul, literatura, succesul, explicația. Toate promit o ieșire și toate se îndepărtează atunci când personajul încearcă să ajungă la ele. Tocmai această succesiune de iluzii transformă romanul într-o meditație asupra ratării contemporane și asupra unui om care, deși are permanent la dispoziție cuvintele pentru a se explica, nu găsește în ele și posibilitatea de a se salva.
Cartea este disponibilă la precomandă pe site-ul Editurii Litera.
