Am citit zilele astea volumul „Strigoiul”, de Mihai Șteț, apărut de curând la Editura Hyperliteratura, și am descoperit un roman bun, cu o atmosferă aparte, ce face cinste genului horror, atât de puțin scris aici la noi, tocmai pe tărâmul lui Dracula și al vampirilor, unde astfel de romane ar trebui să fie răspândite și, mai ales, traduse în alte țări.
– Se spune în biografia ta din „Strigoiul” că ești născut la Baia Mare și că te-ai inspirat din folclorul transilvănean și din perioada copilăriei tale, tot transilvănene. Unde s-a petrecut această copilărie, unde este satul bunicilor tăi și ce amintiri au rămas cu tine?
Salut și vă mulțumesc că mi-ați oferit oportunitatea să vorbesc puțin despre Strigoiul și despre originile sale: satul bunicilor mei, un sat vechi de vreo 700–800 de ani, dar și regiunile înconjurătoare, care au avut un rol esențial în construirea universului acestui roman.
Fântânele-Rus, căci despre acest loc este vorba, se află în Sălaj, pe valea unui râu care și astăzi se numește Iapa. Acesta era și vechiul nume al satului, dar și numele pârâului din roman. Rupt parcă din Rai, cu văi și izvoare, păduri bătrâne, dealuri și râpe, satul acesta a fost pentru mine un adevărat creuzet creativ.
Acolo am auzit pentru prima oară despre căpcăuni, strigoi, Chipăruș, zâne și alte făpturi. Acolo am învățat despre traiul țăranilor, despre ciclurile naturii și ale vieții omenești. Acolo am deprins primele rugăciuni, îngânând-o pe bunica Anișcă (pe atunci ele erau rostite în varianta catolică, cu „Spirit” în loc de „Duh”), am sărbătorit atât sărbătorile creștine, cât și pe cele păgâne, am înțeles păstoritul, muncile câmpului și, poate cel mai important, frumusețea lumii.
Am adunat multe amintiri, multe și dulci: merele de vară din grădina verilor mei, fragii parfumați din fundul grădinii noastre, colacii, nucile și merele pe care ni le dădeau țăranii atunci când mergeam noi, copiii de pe Vale-n Jos, împreună cu bunicul Dumitru la colindat, în Ajunul Crăciunului. Bunicul era șchiop, dar nu se lăsa mai prejos decât noi. Ne însoțea an de an, până am crescut și am putut merge de unii singuri.
Nu voi uita nunțile cu ceterași și înmormântările cu bocitoare (o altă lume!). Nu-i voi uita pe săteni și nici iernile grele, cu omăt, verile de aur, câmpurile verzi, iarba proaspătă, serile cu lună ori lupul acela mare și sur pe care l-am văzut într-un miez de noapte, în curtea casei. Nu voi lăsa pradă uitării nici transformările, adesea dureroase, prin care a trecut Iapa noastră, pe măsură ce bătrânii s-au dus, iar casele bătrânești – acele case albe, cu prispe de lemn, pereți din cărămidă sau chirpici și temelii de piatră – au dispărut una câte una, demolate pentru materialele de construcție sau pur și simplu înghițite de timp. Nu voi uita multe, dar mi-ar trebui încă cel puțin un roman ca să le pot povesti.
– Ai avut surse de inspirație din acea perioadă pentru personajele tale?
Fără să pot indica o persoană anume, am împrumutat multe dintre trăsăturile fizice și sufletești ale oamenilor din sat. Ei sunt undeva acolo, în spatele minții mele. Regăsesc acest lucru și în noul roman la care lucrez: tristețile, bucuriile, suferințele, defectele, umorul și modestia lor sau, mai degrabă, demnitatea lor. Casa lui David este, de fapt, casa bunicilor mei. Potopul ucigaș din roman face trimitere la o catastrofă care a lovit întreaga Vale a Someșului în anii ’70 și despre care țăranii povesteau mereu cu groază.
– Dar pentru legenda comorii din volum, existau astfel de legende în satul copilăriei tale?
Legendele locale gravitau în jurul vieții de la marginea acelei păduri adânci, cu lupii care coborau iarna în sat și încercau să sape pe sub case ca să intre și să-și astâmpere foamea.
Cât despre istoria comorii… Versiunea simplă este că am preluat-o dintr-o culegere de povești ardelenești pe care am citit-o în urmă cu câțiva ani.
Versiunea ceva mai complicată și poate cea mai autentică… Ei bine, într-o vară, demult, foarte demult — trebuie să fi avut vreo douăzeci și ceva de ani pe atunci — mergeam cu trenul din Baia Mare spre Cluj. Trecând prin zona Jiboului, am zărit ceva pe creasta unui deal. Eram în perioada în care descopeream, prin cărți, Transilvania, aceea pe care istoria noastră o ține sub zăvor. Cred că aveam deja mintea programată altfel, fiindcă făcusem acel drum de nenumărate ori, fără să observ vreodată acea construcție. Acum însă, pentru prima dată, privirea mi s-a oprit asupra unei structuri vechi, rotunde, neoclasice, cu două coloane la intrare.
Era cripta baronului Miklós Jósika, din Surduc.
În câteva fracțiuni de secundă după ce am zărit-o, în mintea mea a erupt ceva. Mi-am imaginat că locul acela era presărat cu monede de aur. Erau înăuntrul criptei, dar și peste tot pe afară, prin iarbă și mărăciniș. A fost o imagine profund romantică, una care, mai târziu, avea să dea naștere acestui roman.
– Cum te-ai documentat, dincolo de amintiri și imaginație, pentru „Strigoiul”? Un capitol foarte interesant și bine documentat din volumul tău tratează viața țăranilor români din Transilvania imediat după colectivizare.
Foarte sincer? Nu m-am documentat. Mă rog, nu într-o manieră foarte riguroasă. Ce știam aflasem de la bătrâni, atât de la cei din sat, cât și de la Tuța, bunica mea din Baia Mare, care provenea dintr-o familie veche de chiaburi (cum le ziceau comuniștii) din Chioar. Alte lucruri le-am aflat din articole de pe internet sau din ceea ce îmi mai aminteam din manualele de istorie.
Nu știu cât de fidel am reușit să fiu din punct de vedere istoric. Am vrut să mă testez și să scriu pornind de la ceea ce știam deja.
Evident, istoria și geografia romanului sunt pur fictive. Ele sunt mai degrabă sugestii ale unor timpuri sau locuri și cred că tocmai această impresie îi adaugă o notă suplimentară de mister.
– Există cărți sau filme care te-au inspirat în scrierea acestei cărți?
Nu există vreun film la care să mă pot gândi acum, dar cinematografia are un cuvânt greu de spus în scrierile mele. Cred că faptul că am văzut tone de filme m-a ajutat să structurez romanul așa cum am făcut-o. Și anime-urile japoneze au avut o contribuție semnificativă.
Cu cărțile e mai simplu: Dracula, Frankenstein, Castelul din Carpați și o culegere extraordinară de povești ardelenești. Este vorba despre Stafii, vampiri și vârcolaci. Povești stranii din Transilvania, de Mihai I. Spăriosu și Dezső Benedek — titlul este traducerea mea din limba engleză.
– Băutor fiind de bere, am savurat cu plăcere acea întâlnire de la birtul sașilor. Se mai păstrează acest obicei de a se bea berea cu sare pe undeva prin Transilvania?
Mă bucur că ai remarcat asta. La noi, în Baia Mare, încă se mai practica pe vremea când eram în liceu, dar asta a fost demult. Bunicul Puiu o făcea, tata o mai făcea și el, dar nu cu aceeași intensitate. Cred că este un obicei pe cale de dispariție, fiindcă nu l-am mai întâlnit de când am plecat de acolo, la 20 ani, adică acum un secol.
– Care a fost traseul cărții tale, de la manuscris la Editura Hyperliteratura?
În prima variantă, începută acum vreo zece ani, acțiunea era plasată în anii ’30, iar povestea era puțin diferită. Și acolo, însă, David voia să urce pe scara socială și să pună mâna pe o comoară. Problema era că nu-mi ieșea așa cum îmi doream, așa că l-am pus deoparte și m-am apucat de alte proiecte.
Apoi, într-o zi (cam așa mi se întâmplă mai mereu), m-am așezat la masă cu gândul să scriu ceva, orice, și m-am trezit scriind Strigoiul. După ce am terminat primul draft, l-am recitit până mi-au ieșit ochii din cap, apoi l-am trimis la o corectură profesionistă și, în cele din urmă, la edituri.
Unele l-au refuzat. Cei de la Hyperliteratura l-au acceptat și nici nu știu cât de recunoscător le sunt. Iar dacă nu le-am mulțumit suficient până acum, vreau să o fac din nou.
– Poate că e prea devreme, dar te-ai gândit la ecranizarea acestei cărți foarte cinematografice? Sunt acum multe call-uri acum, de la Centrul Național al Cinematografiei până la Book to Screen.
Ai dreptate, e devreme. Eu cam așa le scriu, ca să fie potrivite și pentru o eventuală adaptare cinematografică. Nu o fac din vreun interes pecuniar. Nu cred că mă pricep eu la astfel de lucruri. Scriu așa pentru că, la Brunel, unde mi-am făcut masterul, pe lângă cursurile obligatorii axate pe studiul romanului, m-am trezit că merg și la cele de scenaristică. Și, mamă, chiar mi-au plăcut, mai ales că nici măcar nu trebuia să dau vreun examen la disciplina respectivă.
Așa că romanul meu conținea și un scenariu, într-o formă foarte brută.
– Nu crezi că, pe tărâmul lui Dracula și al vampirilor, ar trebui să existe mai multe cărți cu subiectul tratat de tine, de preferat și traduse și promovate în străinătate?
Ai mare dreptate! Chiar ar trebui să se scrie mai multe povești inspirate din folclorul rural și istoriile locale. Mi-ar plăcea să văd astfel de romane publicate și traduse în cât mai multe limbi. Ar fi frumos să arătăm lumii că avem un patrimoniu cultural bogat și că știm să-l transformăm în literatură de calitate.
– Mulțumesc!
(Fotografie: Pagina de Facebook a autorului. Sublinierile ne aparțin.)
