„Optzeci și nouă de cuvinte urmat de Praga, poem ce dispare”, de Milan Kundera
Editura Humanitas Fiction, Colecția de autor Milan Kundera, București, 2026
Traducere: Bogdan Ghiu
Dacă despre Ismail Kadare spuneam că este Nobelul pe care juriul l-a refuzat Peninsulei Balcanice, Milan Kundera este Nobelul pe care Europa Centrală l-ar fi meritat. Cunoscut în Cehoslovacia încă de la debut, Kundera a fost una din vocile importante ale Primăverii de la Praga alături de Vaclav Havel și alți intelectuali. Interzis după invazia rusă din 68, alege să fugă din Cehoslovacia și se stabilește în Franța, unde devine unul dintre cei mai cunoscuți scriitori europeni.
Volumul reunește două eseuri – ”Optzeci și nouă de cuvinte” și ”Praga, poem ce dispare”. În prima parte, Kundera alege citate din propria operă sau explică modul în care înțelege el anumite cuvinte sau expresii. Genul acesta de scriere nu este nou în spațul cultural francez – de la Dictionnaire du diable al lui Ambrose Bierce, la Dictionnaire amoureux de la langue françaisei al lui Jean d’Ormesson, există o întreagă pleiadă de scriitori francezi care au simțit nevoia să își exprime viziunea lor asupra cuvintelor de care s-au folosit în scrierea operelor.
Kundera pleacă în această acțiune de la nevoia de clarificare pe care a simțit-o citind câteva dintre traducerile operelor sale. A descoperit atunci că mulți traducători și-au permis libertăți nejustuficate când au tradus cărțile sale. ”În Anglia, editorul a tăiat toate pasajele reflexive, a eliminat capitolele muzicologice, a schimbat ordinea părților, a recompus romanul”. În altă țară are surpriza ca traducătorul să nu știe cehă – a tradus după o variantă în engleză. Și erorile nu se opresc aici. ”În Spania s-a tradus din cehă. Deschid cartea și cad din întâmplare peste monologul Helenei. Lungile fraze care ocupă la mine un întreg paragraf sunt împărțite într-o mulțime de propoziții simple.”
Ca urmare, Kundera propune un adevărat îndrumar al viziunii sale despre lume și scris. De aceea, avem de-a face mai puțin cu un dicționar, ci mai curând cu o serie de microeseuri. Multe dntre ele privesc neînțelegerile care pot să apară între două culturi nu doar între două limbi. Un astfel de exemplu, este cel al cuvântului ”grafomanie”, despre care Kundera scrie cu ironie că este aproape necunoscut în Franța. ”Dacă o manie este împărtășită de toți, ea nu se vede. Nici măcar nu este manie; face parte din esența unei națiuni”.
Dacă uneori este ironic, alteori este liric sau melancolic, ca atunci când, încercând să defineacă Europa, constată că ”imaginea identității europene se îndepărtează în trecut.”. Și astfel el dă poate cea mai plastică definiție ”European – cel care are nostalgia Europei”.
În același timp, Kundera vorbește și despre relația pe care alte neamuri – germani, polonezi, ruși o au cu propria identitate – în timp ce germanii și-au asumat epoca nazistă care este o adevărată traumă pentru conștiința lor, iar Thomas Mann reprezintă ”punerea crudă în cauză a spiritului german”, în timp ce Gombrowicz ”violentează cu voioșie ”polonitatea””, la ruși este de neconceput un astfel de spirit critic. Iar în zilele noastre este mai clar ca oricând acest lucru. De remarcat că pentru Kundera Europa se oprește la Europa centrală. La el discuția este mereu între cele două părți. Nimic despre Balcani sau despe spațiul de trecere dintre Europa Centrală și Rusia.
Dar micro eseurile lui nu sunt doar despre politică, sau spații culturale. Kundera scrie mult despre relația dintre el și operele sale. La un moment dat revizuind traducerile cărților vede că anumite teme (cum este cea a ”ușurinței”) se repetă nepermis de mult. Apoi tot el se consolează ” Niciun romancier nu poate scrie, poate, decât un fel de temă (primul roman) cu variațiuni”.
Al doilea eseu, intitulat, „Praga, un poem ce dispare” este o profundă declarație de dragoste adusă unui oraș-simbol și o încercare de a-i restabili locul central în viața culturală a Europei. Kundera deplânge soarta unei culturi născute odată cu Occidentul, dar condamnate la o dublă marginalitate: cea lingvistică( dată lipsa de circulație a limbii) și politică (rezultat al evoluției istorice care a dus Cehoslovacia în spatele Cortinei de Fier)
Încă de la primele rânduri, Kundera respinge eticheta de „est-europeană” aplicată Pragăi, o sferă căreia orașul „nu i-a aparținut niciodată”. Pentru el, Praga este inima Occidentului răpit, o citadelă a barocului și a modernismului, nicidecum o anexă a Răsăritului. În același spirit, el privește ”Primăvara de la Praga” printr-o lentilă culturală și susține că a fost o încercare tragică și zadarnică de a „occidentaliza un socialism importat din frig” ( aluzie la celebrul roman de spionaj al lui John le Carré ”Spionul care venea din frig”). Kundera pare să uite că, deși implementat cu brutalitate de tancurile sovietice, socialismul marxist nu a fost un produs pur răsăritean, ci s-a născut chiar în matca culturală germană.
Una dintre cele mai puternice teze ale textului este opoziția fundamentală dintre Europa națiunilor mari și Europa națiunilor mici. Kundera afirmă că cea din urmă, tocmai din cauza vulnerabilității sale istorice, a fost „mai bine protejată împotriva demagogiei speranței și a avut o imagine mai lucidă asupra viitorului decât Europa marilor națiuni, mereu gata să se îmbete cu glorioasa lor misiune istorică”.
Kundera crede că marile imperii creează mari iluzii care duc la catastrofe, în timp ce popoarele mici, trăind permanent sub amenințarea dispariției, dezvoltă o înțelepciune a supraviețuirii și o imunitate la utopii. Cu toate acestea, delirul naționalist și orbirea ideologică nu au fost apanajul exclusiv al marilor puteri, ele măcinând sângeros și națiunile mici, spațiul Balcanilor fiind exemplul cel mai elocvent în acest sens.
În capitolul dedicat suprarealismului. Kundera construiește o paralelă între suprarealismul francez și cel ceh (reprezentat de figuri precum Vítězslav Nezval sau Karel Teige). Încercând să demonstreze că varianta pragheză avea o autonomie și o profunzime superioare celei franceze, el ocolește complet orice potențială rădăcină est-europeană a avangardei. Or, niciun studiu dedicat suprarealismului nu poate eluda mișcarea Dada, nucleul din care acesta a evoluat. Dadaismul s-a născut la Cabaret Voltaire în Zürich, dar s-a format într-un creuzet în care spiritul est-european (prin Tristan Tzara sau Marcel Iancu) a jucat un rol important. Din dorința de a smulge Praga din ghearele „Estului” sovietic, Kundera tinde să ignore nuanțele unui Est avangardist care, în perioada interbelică, pulsa la aceeași intensitate cu Parisul sau Berlinul.
„Praga, un poem ce dispare” rămâne un text al melancoliei central-europene. Este strigătul unui intelectual care știe că un oraș nu dispare atunci când îi sunt dărâmate zidurile, ci atunci când îi este falsificată sau uitată identitatea culturală.
