„De dragul Nadiei Comăneci”, de Cho Nam-Joo
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2026
Traducere și note de Diana Yüksel
Nu am citit prea multe cărți care să aibă sportul ca subiect sau să pornească de la un sportiv cunoscut. Dacă mă gândesc bine, îmi vine în minte doar Olimpicul lui Brian Glanville. De aceea, romanul scriitoarei sud-coreene Cho Nam-Joo m-a atras încă din titlu: De dragul Nadiei Comăneci. A fost primul motiv al alegerii mele, iar al doilea a fost faptul că, după Premiul Nobel câștigat de Han Kang în 2024, literatura sud-coreeană a devenit un punct de interes.
La o primă lectură, romanul semnat de Cho Nam-Joo (cunoscută la nivel internațional pentru bestsellerul Kim Jiyoung, născută în 1982) este o carte despre vise pierdute, despre țeluri mult prea mari pe care ți le propui din copilărie și pe care nu le atingi niciodată. În esență, am putea spune că este o carte despre ratare. Întrebarea fundamentală pe care o ridică autoarea nu este cum se obține gloria, ci cum supraviețuiește un om atunci când visele sale se dovedesc a fi de neatins.
Eroina principală, Koh Mani, se află exact într-o astfel de situație critică din punct de vedere existențial. Din visul ei din copilărie de a deveni o întrupare a perfecțiunii, o nouă Nadia Comăneci, nu se alege absolut nimic. Mai mult decât atât, eșecul nu se limitează doar la cariera sportivă: Koh Mani nu reușește să performeze nici pe plan profesional și nici pe plan personal. Structura narativă reflectă această amortire existențială; în carte nu se întâmplă aproape nimic spectaculos. Viața eroinei este una liniară, ternă, legată exclusiv de părinții ei și de un spațiu domestic sufocant.
Aflăm din paginile romanului despre o relație profund disfuncțională, în special cu mama ei, o femeie care pare incapabilă să înțeleagă ce simte propria fiică. Mama nu se ferește să îi spună în față că este „o piatră în casă” și, în multe momente, se arată total lipsită de empatie, dând vina pe fiică pentru eșecul propriei sale vieți. Originea acestei amărăciuni de familie rezidă în diferențele sociale: mama și tatăl eroinei provin din două lumi complet diferite — ea dintr-o familie din clasa de mijloc, el de la periferia ei.
Koh Mani nu află niciodată cum a fost posibil ca cei doi să se întâlnească și să formeze un cuplu. La început, acceptă ideea vehiculată de cei din jur că mama ei era, pur și simplu, „netoată”. Totuși, la vârsta de zece ani, o conversație revelatoare îi schimbă complet percepția:
„- Și bunică-tu, și prietenele, până și taică-tu, toți au zis că sunt netoată, că nu știu nimic, dar nu-i așa. Eu știu. Știu tot. Știu absolut tot și mă gândesc la toate. Poate că mă gândesc prea mult. Mă pierd în gânduri.
Mama nu era netoată, nu-i lipsea ceva, pur și simplu uneori avea ceva în plus și se revărsa.(…) Mama m-a întrebat care erau dorințele, năzuințele, visurile mele. I-am spus că vreau să mă fac gimnastă. În ianuarie 1989, când aveam deja zece ani, mama m-a dus la o sală de sport, măcar să stau de vorbă cu cineva.”
Cu toate că există aceste rare momente de punți emoționale, relația dintre ele nu se va îmbunătăți semnificativ pe parcursul anilor, iar Koh Mani își va păstra convingerea fermă că până și eșecurile ei repetate în relațiile sentimentale sunt cauzate, în mod direct sau indirect, tot de mama ei.
Un alt plan esențial al cărții este cel social și urban. Destinul acestei familii se învârte obsesiv în jurul locuinței și al cartierului în care stau, un loc aflat mereu pe lista potențialilor dezvoltatori imobiliari. Autoarea a pus aici întreaga ei experiență personală acumulată atunci când a fost nevoită să se mute cu familia din propria locuință, în urma reorganizării agresive a întregului cartier. Lupta inegală cu dezvoltatorii imobiliari și afacerile oneroase care au loc sub pretextul „modernizării și dezvoltării orașului” formează una dintre părțile cele mai ancorate în realitate ale narațiunii. Concluzia la care ajunge personajul este izbitor de relevantă și pentru societatea noastră contemporană, aflată sub aceeași presiune imobiliară:
„Piața imobiliară din Coreea își schimbă semnificativ aspectul. N-aș putea să spun dacă schimbarea este neapărat în bine, dar e limpede că lucrurile au devenit imprevizibile. Cetățenii de vârsta mea pot fi grupați de-acum în trei categorii: cei care nu au casă, cei care au datorii și cei care au părinți bogați.”
Relația autoarei și a eroinei cu eșecul este extrem de interesantă și în ceea ce privește modul în care Koh Mani se raportează la idolul ei din copilărie, Nadia Comăneci. Pentru fetița de odinioară, Nadia nu era un om din carne și oase, ci o proiecție abstractă a perfecțiunii absolute, un simbol al zborului imposibil. Atunci când, la maturitate, află detalii despre viața reală a gimanstei, că Nadia trăiește, a trecut prin încercări grele și are o viață simplă și împlinită, reacția eroinei este una de neașteptată dezamăgire:
„Se spune că acum trăiește ca în finalul poveștilor, „fericită, până la adânci bătrâneți“. Pe mine m-a întristat până și acest final fericit. Pentru mine, Nadia era o ființă care trăia în alt spațiu și timp, o iluzie de neatins. Când colo, era o femeie ca oricare alta, cu picioarele pe pământ, ancorată în aceeași realitate jalnică în care trăiam și eu. O femeie prinsă în vârtejul tumultuos al istoriei, care s-a clătinat în bătaia vânturilor lumii, s-a zbătut, dar a răzbit.”
Desacralizarea idolului o obligă pe Koh Mani să privească în față propria realitate. Cu toate acestea, în ciuda atmosferei de melancolie și a tematicii ratării, finalul romanului este surprinzător de optimist. Autoarea spune în cuvântul de încheiere că „sunt mulți cei care își trăiesc decent viețile după un eșec major”.
Până la urmă, acesta este mesajul esențial al cărții: chiar dacă viața ți-a dat peste cap tot ceea ce ai visat, chiar dacă nu ai devenit o „Nadia Comăneci”, lucrurile merg înainte. Ratarea nu este o condamnare definitivă, ci doar o etapă obișnuită din existență.
Este o resemnare împăcată și plină de speranță, similară cu starea pe care o exprima Marin Sorescu în celebrul monolog din Iona: „Mamă, mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară…”.
Cho Nam-Joo reuşeşte astfel să scrie o cronică sensibilă a oamenilor obișnuiți, reamintindu-ne că există o demnitate profundă în simplul fapt de a continua să trăiești.
