„Adevăratul meu nume”, de Ludmila Ulițkaia
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2026
Traducere de Luana Schidu
Scriitoare simplă doar în aparență, Ludmila Ulițkaia surprinde la fiecare nouă apariție editorială prin artificiile narative și prin modul în care reinterpretează unele teme și motive literare. Adevăratul meu nume, cel mai nou volum al prozatoarei, reunește o serie de povestiri construite în jurul conceptului de identitate. Pentru Ludmila Ulițkaia, identitatea reprezintă mai mult decât numele înscris în actele de stare civilă. Ea se formează din fluxul amintirilor, din corporalitate, din frământările interioare, din stilul vestimentar, din alegerile personale sau din modul în care individul trăiește evenimente precum boala sau moartea.
Cu toate că volumul conține și câteva povestiri biografice, nu avem de-a face cu o autobiografie în adevăratul sens al cuvântului, ci cu un colaj de amintiri, portrete de oameni, povestiri cu elemente simbolice/fantastice și meditații pe tema identității.
Cartea este alcătuită din trei capitole ce urmăresc tema identității: „adevăratul meu nume”, „de poveste”, „de șase ori șapte”. În prima parte, scriitoarea se lansează în căutarea propriei identități prin explorarea amintirilor, însă este preocupată și de relația dintre realitate și ficțiune, de modul în care experiența se transformă în literatură. Astfel, ea preface povești banale și oameni obișnuiți în adevărate pagini de literatură.
Următoarele două capitole transcend dimensiunea vieții cotidiene și aprofundează lumea spirituală, căci identitatea unei persoane se formează și din credințe și superstiții. Din punct de vedere formal, cele șapte povestiri despre îngeri fac trimitere la literatura promovată în anii `60 de grupul Oulipo. Din perspectivă tematică, ciclul devoalează credința scriitoarei că lumea omenească este dublată de una spirituală, în care îngerii îi însoțesc pe oameni în lumea de dincolo. Prozatoarea creează un univers crud, în care Dumnezeu este absent, iar îngerii imaginați au slăbiciuni ce contribuie la perturbarea vieții oamenilor. Itur este lacom, Abdil este înduioșat de soarta pisoiului Giga și îi permite acestuia să meargă în lumea de dincolo împreună cu stăpâna sa, iar îngerul lui Nefedov este vulnerabil, ceea ce schimbă destinul pesonajului aruncându-l pe căile pierzaniei. Vulnerabilitățile îngerilor constituie adevărate lecții de viață pentru cititori:
„Și amândoi îngerii, deghizați în porumbei, s-au apropiat de firimituri. Ceilalți porumbei nu le-au dat atenție, pentru că îngerii se pricepeau de minune să ia orice chip doreau. Dar motanul Giga le-a dat atenție – se lăsaseră pe pământ foarte aproape de el… Itur a ciugulit o firimitură și s-a uitat la Abdil. Acesta a clătinat din cap, cum că nu-l sfătuia: asta nu era mâncare îngerească… Totuși, Itur a ciugulit și a tot ciuguluit. Între timp, motanul s-a apropiat, s-a încordat luându-și avânt, a sărit și l-a înșfăcat de gât pe porumbelul neatent. L-a sugrumat pe loc și l-a târât în tufișuri. Abdil a zburat pe creangă și a închis ochii. Ăsta era sfârșitul. Moartea… În general, îngerii sunt nemuritori. Dar, când un înger se transformă într-o ființă muritoare, pe durata aceea devine exact la fel ca toți muritorii.”
Și în capitolul „de șase ori șapte”, Ludmila Ulițkaia este tributară scriiturii oulipiene prin regulile după care își organizează materia narativă. Ea imaginează șapte sfârșituri omenești, șapte nașteri, șapte boli, șapte perechi de gemeni, șapte familii și șapte apocalipse. Dintre toate povestirile, mi-a atras atenția „Șapte sfârșituri ale lumii”, deoarece Apocalipsa este adusă atât de elemente ale naturii precum vântul, ploaia, focul, verdeața, pământul, cât și de mâna omului prin inventarea unui virus letal sau prin neglijența depozitării gunoiului menajer. Omul este neputincios în fața naturii, iar Dumnezeu nu este doar absent, ci și indiferent, chiar nemilos, față de propria creație: „Sâmbătă dimineața șuvoiul de sticlă a acoperit toate continentele și oceanele planetei, și soarele răsărit în zori a luminat un glob de sticlă strălucitor, în toate nuanțele de verde – de la turcoaz viu până la verdele sticlei. Era Pământul, cea mai frumoasă dintre Planetele Sistemului Solar. Păcat doar că nimeni nu putea să vadă asta. Poate doar Domnul Dumnezeu… A fost sfârșitul lumii umane, dar nu a avut cine să privească această frumusețe. Toți muriseră.”
Dacă la începutul lecturii, cititorul este deconcertat și are impresia că nu există un fir care să unească povestirile cuprinse în acest volum, atunci când ajunge la final realizează că, dincolo de rigorile formale, există teme comune precum identitatea, memoria, moartea, exilul, relația omului cu divinitatea.
