Sorella di Clausura (2025)
Regie: Ivana Mladenović
Distribuție: Katia Pascariu, Cendana Trifan, Miodrag Mladenović
Există personaje care intră în cinema prin forța faptelor lor și personaje care rămân prin forța lipsei lor. Stela, protagonista filmului Sorella di Clausura, face parte din cea de-a doua categorie. Nu este eroina unei revoluții, nu schimbă lumea și nu salvează pe nimeni. Ea vine ca un veritabil pictor și afișează patologia ca pe o mitologie scalabilă. Filmul este inspirat din memoriile nepublicate ale Lilianei Pelici, lucru care explică senzația că urmărim simultan un document social și o halucinație balcanică. În schimb, poartă pe umerii săi povara unei întregi categorii sociale pe care cinematografia o privește rareori cu adevărat: oamenii rămași la marginea promisiunilor.
Filmul Ivanei Mladenović nu vorbește, în fond, despre obsesia unei femei pentru un cântăreț celebru. Aceasta este doar pojghița poveștii. În profunzime, Sorella di Clausura este despre nevoia omului de a construi mitologii personale atunci când realitatea nu mai oferă suficient sens pentru a putea fi locuită.
Stela trăiește într-un univers în care toate marile promisiuni au eșuat. Prosperitatea este pentru alții. Dragostea pare rezervată altora. Ascensiunea socială se întâmplă în alte cartiere, în alte orașe, în alte țări. Rămâne doar viața de zi cu zi, cu rateurile ei, cu micile umilințe și cu sentimentul că lumea merge înainte fără tine. Asta te face filmul să simți, că ești martorul propriei tale inexistențe. Cu ochii holbați și stupefiat de cum arată lumea în care tu nu mai ești.
În acest context, Boban devine mai mult decât un artist. Devine un sfânt popular, o figură mesianică improvizată, un vehicul al speranței, un Dumnezeu de aur al vechiului testament. Nu pentru că ar avea puteri speciale, ci mai ales pentru că întruchipează posibilitatea unei alte soluții. Stela nu este îndrăgostită de om. Ea este sedusă de ideea că existența ei ar putea fi și altfel. Aici filmul devine extraordinar de subtil. Ivana Mladenović nu judecă niciodată personajul. De aceea îl și dezbracă atât de des. Nu transformă fragilitatea în spectacol și nici patologia în caricatură. Din contră, reușește să arate cât de subțire este granița dintre a visa și mecanismul de supraviețuire prin intermediul unei speranțe autoalimentate. Uneori, oamenii nu visează pentru că sunt naivi, se pun la somn și speră într-o trezire ideală. Fac pe nebunii pentru că alternativa ar fi insuportabilă. Starea de râsu-plânsu e asumată. De aceea umorul filmului funcționează atât de bine. Râdem des, dar râsul nu produce eliberare. Produce recunoaștere? În multe dintre situațiile absurde ale Stelei se ascund experiențe familiare unei întregi societăți: lipsa banilor, dependența de validare, singurătatea, nevoia de a fi văzut, de a fi dorit, de a conta pentru cineva.
Filmul vorbește și despre o problemă profund românească și est-europeană: raportul dintre sărăcie și imaginație. În lipsa resurselor materiale, oamenii dezvoltă resurse simbolice. Își construiesc lumi paralele, povești, credințe, obsesii, fantezii. Nu ca formă de evadare, ci mai degrabă ca formă de rezistență. În multe momente, Sorella di Clausura pare să spună că patologia este doar o poveste care a crescut prea mult și nu mai încape în univers. O traumă care nu și-a găsit cuvintele pentru a scrie un întreg scenariu. O speranță care nu și-a găsit obiectul muncii. O nevoie de iubire frigidă. În acest sens, Stela este mai puțin un personaj și mai mult o metaforă profund balcanică. Un Balcani tot mai des conectat la vest. Și un transfer de emoție foarte adeziv. Ea reprezintă omul contemporan prins între realitate și gândirea mitologică, între ceea ce este și ceea ce ar fi putut fi. O femeie care refuză să accepte că lumea poate fi redusă la limitele pe care i le impun ceilalți.
La final, nu rămânem cu imaginea unei ratări, rămânem cu imaginea unei încăpățânări pre-adolescentine. Stela continuă să viseze chiar și atunci când visul pare absurd. Iar în această perseverență se află, poate, cea mai profundă formă de umanitate pe care filmul o propune.
Sorella di Clausura este povestea unei societăți care încearcă să supraviețuiască propriilor dezamăgiri și care, în lipsa marilor certitudini, își construiește mici religii personale pentru a merge mai departe. În asta stă frumusețea și tristețea lui. Nu vorbește despre excepții. Vorbește despre noi toți.
