„Hotarul moștenirii. Averea dintre drumuri”, de Ioana Stana
Editura Oscar Print, 2026
Cititorii cărții ‘Hotarul moștenirii’, apărută în 2026 la Editura Oscar Print, vor întâlni o operă literară mai puțin obișnuită, o carte care instruiește, surprinde și emoționează. Ioana Stana a abordat dintr-o perspectivă originală un episod din istoria nordului Transilvaniei din primele decenii ale secolului 20, relatând povestea a două familii aparținând comunităților diverse care locuiau acest colț de țară aflat la răscruce de regate și imperii. Pot dragostea, prietenia și dorința de conviețuire să biruie prejudecățile și furtunile din jur? Personajele puternice și bine conturate create de scriitoare vor rămâne multă vreme în amintirea cititorilor, iar pilda de înțelepciune și toleranță pe care o transmite cartea este valabilă și astăzi, mai mult decât oricând.
Pe Tevi Lăptarul toată lumea îl cunoaște, dacă nu din povestirile lui Șalom Alehem, atunci din filmul ‘Fiddler on the Roof’ (‘Scripcarul de pe acoperiș’) și versiunile scenice ale musicalului derivat din film. Lectura cărții Ioanei Stana mi-a adus imediat în minte personajele scriitorului din film. Acțiunea se petrece de altfel cam în aceeași perioadă, locul desfășurării ei însă nu este vreun shtetl din Zona de Rezidență a Rusiei țariste, ci un sat din Transilvania ultimilor ani ai Imperiului Austro-Ungar. Diferența este esențială. În scenariul inspirat din scrierile lui Șalom Alehem, a treia dintre fiicele lui Tevi se îndrăgostește de Fedya, un tânăr ne-evreu cu idei revoluționare. Tevi, care acceptase până atunci, după multe rezerve și frământări, măritișurile nu prea pe gustul său ale celorlalte două fiice mai mari, se opune categoric căsătoriei fiicei sale mezine în afara datinii și religiei evreiești păstrate de generațiile precedente că pe o comoară timp de aproape două milenii de pribegie. Când află că tinerii își luaseră destinele în propriile mâini, Tevi își sfâșie hainele și intră în doliu. Căsătoria în afara comunității este echivalentă pentru Tevi Lăptarul cu moartea. Nu și pentru personajele cărții Ioanei Stana.
Satul în care se petrece acțiunea este situat în nordul Ardealului, într-o zonă în care locuiesc de secole români, maghiari și evrei. Evreii din carte sunt românofoni, ceea ce era o raritate în Ardealul dinainte de Marea Unire, dar asemenea excepții au existat, mai ales în satele din zonele de munte. Eroii cărții sunt membri a două familii care se află în relații de bună prietenie. Preotul Ioan se numise cândva Árpád și trecuse de la religia protestantă a familiei sale maghiare la religia creștin ortodoxă, însurându-se cu o româncă și devenind conducătorul respectat și iubit al comunității românilor din sat. Evreul gospodar Shaul, tâmplar școlit la Viena, este vecinul și prietenul său. În casa sa sunt strict respectate tradițiile și este consultat rabinul, conducătorul spiritual al comunității evreiești, în fiecare dintre deciziile importante. Nicolae, fiul preotului, crește practic în casa lui Shaul, împreună cu copiii acestuia – Aviram și gemenii Mordecai și Rachela. Interacțiunea dintre ei este foarte interesantă. Nicolae este cam aceeași generație cu Aviram și fascinat de inteligența și înclinarea acestuia spre studiu. Rachela pare a descinde din personajele feminine ale lui Șalom Alehem și Isaac Bashevis Singer – o fata evreică inteligenta, luptându-se cu regulile stricte ale vieții în familiile tradiționale și cu prejudecățile vremurilor care impuneau femeilor poziția de sotie și mama că preocupare principală, dacă nu exclusivă. Aviram este de departe personajul cel mai complex. Întors tobă de carte și cu idei progresiste după șapte ani de studii iudaice la Presslau (Bratislava), el este cel care-și permite să pună întrebarea cheie când este confruntat cu interpretările rigide ale tradiției: ‘Unde scrie?‘. Pare sortit să devina cândva conducător al comunității, dacă nu mai mult, pe urmele faimoșilor rabini:
‘În el se contura o luptă cu toată omenirea, cu el însuși, dar mai ales cu cei care îndrăzniseră să cunoască adevăratul Cuvânt al scripturii doar ca să-l modifice, să-l corupă, să-l schimbe. Personal nu simțea că avea nimic de împărțit cu nimeni, dar nu vedea cum ani de zile cei ce urmau să ajungă rabini studiau doar diferite interpretări ale Cuvântului din Tora, ca mai apoi să decidă care variantă le convenea și pe aceea s-o declare lege. Când pornise pe acest drum al învățăturii, el sperase că odată ce va cunoaște Cuvântul Lui, acesta îi va deveni lege și lui și celor ce vor dori să-l cunoască prin el. Nu reușea să înțeleagă cum Omul poate crede că știe mai bine, că are dreptul să se pună mai presus de tot și toate, mai presus de El, de Dumnezeul lor, fără măcar să clipească.’ (pag. 34)
Sub influenta lui Aviram, Nicolae începe să se apropie de iudaism dar se și îndrăgostește de Rachela. Fata îi împărtășește sentimentele. Paginile care descriu idila tinerilor și felul în care fiecare dintre ei se confruntă, în casa sa, în fața părinților fiecăruia dintre ei, cu împotrivirea inițială a acestora sunt pline de sensibilitate. Prietenia dintre părintele Ioan și respectatul Shaul va netezi calea găsirii unei soluții care să respecte tradițiile ambelor comunități. Nicolae se va converti la religia evreiască și va deveni astfel o parte a familiei și comunității Rachelei, păstrând legătură și respectul fata de familia și părinții sai. Se poate discuta cât de plauzibil este acest scenariu pentru epoca respectivă sau chiar și astăzi, dar el este sigur un model admirabil și cartea reușește să dea credibilitate psihologiei personajelor și să fie exactă în detaliile legate de tradițiile și ceremoniile convertirii, logodnei și în final căsătoriei dintre Nicolae și Rachela.
Doua linii principale de conflict marchează narațiunea: tensiunile dintre tradiție și modernitate și cele dintre lumea ușor idealizată a satului multi-etnic și ceea ce se petrece în Europa celui de-al doilea deceniu al secolului 20. Iată cum sunt descrise pregătirile pentru prima naștere din familia noii perechi:
‘În ultima săptămână din lună, Rachela deja avea o moașă aleasă de Ana, una găsită de rabin și doi medici. Unul dintre ei era deja cazat în casa părintelui Ioan. Acesta, venit din Sătmar, urma să stea încă cel puțin un an la ei după naștere. Celălalt medic, firește selectat de Aviram, era așteptat să vină cu o lună înainte de marele eveniment tocmai din Bihor. Și el era tocmit să mai zăbovească „o vreme” după aducerea pe lume a pruncului, ca să se îngrijească de sănătatea acestuia după cum găsea el de cuviință. Prezența medicului cazat în căminul preotului trecea aproape neobservată. Deși acesta consulta de la distanță starea viitoarei paciente aproape zilnic, nimeni nu părea interesat să-i acorde prea multă importanță.
Pe de altă parte, când apăreau moașele, chiar și în trecere prin fața porții, toți ieșeau și salutau cu privirile plecate pios, ca în prezența unei mari personalități. Ambele moașe erau departe de a aduce fizic cu femei și mai degrabă semănau cu niște urși de înălțime medie, având trupuri masive, robuste, lipsite de forme, degete lungi, unghiile scurtate din carne, haine închise la culoare și priviri pătrunzătoare. În ciuda aspectului ușor înspăimântător, amân două păreau foarte amabile și înțelegătoare nu doar cu Rachela, ci cu toți ceilalți. Erau absolvente cu succes ale cursurilor de moașe din Sibiu și nu se dovedeau a fi foarte încrezătoare în superstițiile sătenilor. La angajarea lor, atât rabinul, cât și preotul, s-au asigurat în egală măsură și foarte discret că vor fi luate în „considerațiune” toate prevederile și normele ambelor religii.’ (pag. 78-89)
Comunitățile care conviețuiesc în satul ardelean nu pot rămâne însă indiferente la conflictele care sunt gata a izbucni în lume. Tensiunile dintre bătrânele imperii europene și noile state sau națiunile care nu-și dobândiseră încă autodeterminarea se acumulează. Ca un preludiu al marii furtuni, în anii 1912-1913 au loc războaiele balcanice. România participa activ și românii din Ardeal, animați de suflu patriotic, plănuiesc să treacă munții și să se înroleze că voluntari. Nu doar Nicolae, ci și prietenii săi evrei – Mordecai în special – iau în considerație plecarea la război. Shaul, preotul Ioan și rabinul se împotrivesc (‘Ce treabă avem cu nemulțumirile lor, măi, fecior?’). Aviram are îndoieli din motive religioase. Tinerii nu apucă să plece atunci, căci războaiele balcanice se sfârșesc, dar istoria este nerăbdătoare. În August 1914 izbucnește Marele Război. De data aceasta tinerii bărbați nu mai evită plecarea sub arme. Nu patriotismul autro-ungar îi animă, cât nevoia de a dovedi că nu sunt mai prejos în curaj decât alte nații ale imperiului. Nicolae, proaspăt tată, nu apuca să vadă nașterea celui de-al treilea copil al său. El și prietenii săi Aviram și Mordecai vor trece prin înflăcărarea înrolării, instrucția precară, ajungând la confruntarea cu realitatea brutala și inumana a războiului. Contrastul dintre atmosfera idilică, plină de omenie în care crescuseră și iadul câmpurilor de luptă nu poate fi mai acut.
‘Nicolae și Mordecai, susținându-se unul pe celălalt, mergeau în formație cu restul soldaților aproape mecanic, târâindu-și picioarele în liniște. Aviram în urma lor, cu lacrimi în ochi, se uita când la ei, când în spate la cimitirul acela viu, la grămezile de cadavre care păreau că nu se mai termină. În sufletul lui, Aviram se gândea că toți aveau cu siguranță familii. Toți erau undeva așteptați să revină acasă. Ei încă puteau s-o facă. Cei aruncați unii peste ceilalți urmau să fie descălțați, dezbrăcați și aruncați în gropi comune sau arși. După ei avea să rămână doar o bucată de metal, servind la identificarea lor. În jurul lui erau doar praf, mizerie, sânge, sute de mormane de foste vieți, ei erau murdari, transpirați, obosiți și în mare parte drogați. Asta însemna războiul. Aici luptase el să ajungă, căutând nopți întregi argumente, pasaje din scriptură care să-i justifice și să-i susțină teoriile. Nu exista și nici nu ar fi fost normal să existe ceva care să susțină aceste atrocități: vieți omenești luate brusc tot de către om, în toate direcțiile. Niciodată Dumnezeul lui nu ar fi consimțit ca ei să fie sacrificați pentru luptele altora – lupte care nu stau în dreapta Lui lumină. Aviram știa că nu va putea găsi ceva care să-l absolve de vină. Nu de vina lăsată în urmă de ucis. În fapt, el nu descoperi nimic în scriptură, doar combătuse teoriile rabinului, care nici ele nu erau menționate în Tora. Doamne, ce făcuse?! Pentru fiecare viață luată avea să plătească. Aveau să plătească și frații lui. Absolut toți. Pentru ce venise oare, când ar fi putut să aștepte să devină rabin? Pentru Nicolae. Da! Dar Nicolae urma să fie tată. Nici el nu trebuia să vină.’ (pag. 99-100)
Momentul izbucnirii războiului marchează și demarcarea dintre cele două parti ale cărții, foarte diferite și ca stil și ca atmosferă. Primul război mondial a fost un subiect important în literatura română interbelică. În primele decenii de după conflict, câțiva dintre prozatorii importanți ai epocii printre care Liviu Rebreanu și Camil Petrescu i-au dedicat scrieri majore în operele lor. Al doilea război mondial și dictaturile succesive cu cenzurile lor respective au împins în umbră această perioadă și puțini au fost scriitorii care după 1939 s-au mai ocupat de acele evenimente – determinante totuși în istoria României. Nici măcar aniversarea în 2018 a secolului trecut de la sfârșitul războiului și de la Marea Unire nu a prilejuit vreo operă literară demnă de menționat. Este încă un motiv pentru a citi cu interes și a aprecia ‘Hotarul moștenirii’. În plus, Ioana Stana abordează cu curaj dar și în mod riguros documentat evenimentele din perspectiva originală a comunității evreiești din Ardeal, puțin prezentă și ea în literatura romană. De obicei apreciez destul de critic stilul narativ al acelor prozatori care se întind pe pagini prea multe și diluează mesajele. În cazul prozei Ioanei Stana, dimpotrivă, mi-aș fi dorit ca aceasta carte să fie mai lunga. Cartea are 150 de pagini, dar găsim în ea material narativ pentru 250 sau 300. Situațiile sunt descrise concis și unele ar fi meritat aprofundare. Personaje pasionante cum sunt Amiram, Rachela, preotul Ioan sunt descrise cu mână sigură, sunt vii și expresive, dar parcă sunt desenate din prea puține linii. Ca cititori am vrea să le cunoaștem mai bine, să împărtășim mai mult din gândurile, iubirile și frământările lor. Recomand această carte și sper că Ioana Stana va continua și pe linia activității literare (ea este și o remarcabilă artistă plastică) și că vor urma și alte cărți la fel de interesante.
