„Monica Lovinescu. Tezaurul secret”, de Angela Furtună
Editura Integral, București, 2020
„Cea care înțelesese aceste mecanisme precum și efectele lor perverse asupra literaturii, și care scria acum despre ele cu o anume detașare, dar nu abdicare, trecuse prin fascinația sinuciderii și decisese să se ia cu monstrul politic de piept. Nu numai din rațiuni de defulare a unui rău ce îi afectase țara, familia, viața, sufletul și mintea, ci și din pornirea absolut eroică de a se lupta cu acest rău politic, care primise o identitate concretă, de entitate monstruoasă, și putea fi, de aceea, învins: Stalin.”
Iată un fragment memorabil dintr-o carte oglindă, carte în care criticul literar, eseista și publicista Angela Furtună o descrie pe cea care avea să inspire România aidoma Reginei Maria: Monica Lovinescu.
Îmi vine greu să adun cuvintele potrivite pentru a vorbi despre această lucrare care merită o atenție deosebită și pe care mi-a fost greu să o traversez, deoarece am serioase lapsusuri informative, dar pe care le-am umplut până la refuz grație acestui eseu mărturie. Monica Lovinescu este prezentată publicului cu un respect aparte, ca o figură memorabilă a exilului român din perioada comunizării realizate de Dej și de Ceaușescu. Prinsă în menghina unor evenimente istorice aspre, aceasta, fiind educată de doi părinți demni și destoinici, devine cea care de la microfonul Radioului Europa Liberă luptă pentru demnitatea unui neam oropsit.
Prezenta biografie (deși acest termen mi se pare depășit) nu doar prezintă cronologic aspecte ale devenirii acestei femei într-un pilon al demnității naționale, ci mai presus este o revelație a intelectualității veritabile. Pasajele despre pasiune sa de lectură, despre copilăria petrecută în umbra marelui Sburător (tatăl posessiv – obsesiv care a creat un cult al muncii asidue) sunt o aducere a minte a vremurilor demult apuse, când oamenii înțelegeau valoarea culturii și a educației. Pentru mine, cititor tânăr, acest volum este un adevărat șoc cultural, pentru că deznoadă puterea exemplului, punându-ne în față un destin deloc ușor, dar care a supraviețuit și a devenit parte din posteritate doar datorită imensei munci din spatele formării sale.
„A scrie despre ce s-a întâmplat în societatea totalitară din România de-a lungul stalinismului nu corespunde dorinței de a redeschide răni ce altfel s-ar cicatriza singure, ci e unica metodă de a trece cu adevărat pragul dacă nu se spre o societate liberă, cel puțin spre una de tip dictatorial.” Astfel de reflecții împânzesc acest manuscris eseistic, transpunând cititorul, în egală măsură, pe terenul unei contextualități relevante: înțelegerea sistemului istoric, social al acelor vremuri.
Este pertinentă și maniera cu care autoarea vorbește despre comicid (homicidul în comunism), despre colaboraționism și teoriile negării de după Revoluție, despre limba de lemn și neostalinismul recent instaurat – toate la un loc formând o imagine de ansamblu de o actualitate deosebită, or lecțiile trecutului sunt cele care pun bazele viitorului.
Se cuvine să vă spun că este o lectură anevoioasă, dacă nu îi oferiți timp suficient și atenție pe măsură. Nu este genul de carte pe care să o savurați la o cafea, ci mai ales e o lectură în care să te adâncești în liniștea nopții. Dar mai ales, este o lectură care cere respect și implicare, fapt demonstrat de numărul impresionant de notițe pe care l-am luat și frontul de analiză pe care trebuie să-l asimilez post-lectură.
