„Auschwitz. Ultima stație”, de Eddy de Wind
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere: Alexa Stoicescu
„Trebuie neapărat să rămân în viață ca să povestesc toate astea, să le povestesc tuturor, să conving oamenii că totul a fost adevărat…”. Aceste cuvinte sunt rostite de Hans, prototipul lui Eddy de Wind din jurnalul său memorialistic „Auschwitz. Ultima stație”, carte despre care îmi vine greu să scriu, pentru că m-a traumatizat într-un mare fel. Îmi e dificil să adun cuvintele suficiente, corecte, tacticoase pentru a descrie experiența pe care am trăit-o de-a lungul acestei cărți, dar pentru că am înțeles necesitatea vitală pe care autorul a pus-o în scrierea sa, am să fac efortul necesar pentru a vă spune câte ceva despre acest volum.
Pentru început, se cuvine să ne oprim asupra faptului că în față avem o autobiografie, scrisă în perioada detenției lui de Wind în Auschwitz, unul dintre cele mai temute lagăre de concentrare naziste. Cu ce este specială această mărturie față de altele? În primul rând, nu este distorsionată de trecerea timpului, deoarece a fost ticluită în chiar acei ani (există inserții cu fotografiile paginilor scrise de mână), deci e ca și cum ai citi o cronică pe viu a unui om care a trecut prin mașinăria germană de dezumanizare.
Hans, un Alter Ego a lui Eddy, e un medic olandez, îndrăgostit până peste cap de tânăra și fermecătoarea sa soție, Friedel. Cei doi, oprimați de forțele de ocupație în Olanda, ajung să fie transportați în inima celui mai groaznic loc de pe harta Europei ocupate de Germania lui Hitler. Ce nu știu sau ce refuză să înțeleagă pe deplin e că acest lucru poate echivala cu o sentință la moarte, doar că, vorba unui dintre călăi, „s-ar putea să te rogi să mori” dacă ajungi în acel spațiu în care Răul pulsează.
Hans și Friedel sunt despărțiți, el – spre munca dezonorantă a sclavului, iar ea – în gura lupului, care e nimeni altul decât Josef Mengele. Un aspect interesant e că numele lui Mengele nu sună nicăieri, figura sa pare contextual delimitată, ceea ce denotă încă neînțelegerea deplină a gravității faptelor pe care acesta le săvârșea asupra prizonierilor din lagăr. Iată doar un fragment din atrocitățile comise de doctorul morții, după cum era supranumit Mengele:
„Lua fete din Grecia cam de șaptesprezece ani. Copilele erau puse într-un câmp electric de unde ultrascurte cu o placă pe burtă și una pe șezut, apoi li se ardeau ovarele. Căpătau niște răni oribile de la curentul electric și aveau dureri extrem de mari. După ce se vindecau, le operau ca să vadă cum le fuseseră arse stomacul și mai ales ovarele…metoda e o demență: vor să găsească o modalitate simplă de sterilizare, pentru a o putea aplica pe tot felul de popoare, precum polonezii, rușii și, dacă le-ar conveni, probabil și olandezii. Dar femeile nu devin doar sterile, ci și castrate”.
Doar citind un astfel de pasaj poți resimți o infinitezimală parte din durerea oamenilro care au trecut prin acest genocid sângeros.
Din punct de vedere al atmosferei și al contextului istoric, volumul semnat de Eddy de Wind este probabil unul dintre documentele cele mai veridice ale acelor vremi. Neatins de propagandă, fără a fi „distilat” sau curățat de istoricii care încercau să ridice din tina vremii Germania post-hitleristă, jurnalul ne transpune în inima acelui coșmar care pare desprins din Infernul lui Dante.
Unul dintre intelectualii cei mai cunoscuți și respectați din Țările de Jos se urca în picioare într-o cămașă slinoasă și cu sandale de lemn în camionul ce avea să-l ducă la camerele de gazare”. De Wind reușește, în ciuda fricii pe care o nutrește, să observe. Este bulversat, are încă speranța unui fapt iluzoriu că totul e o șaradă care se va termina în curând, dar trecerea timpului nu aduce cu sine pacea mult dorită.
Vreau să închei această cronică transpunând un fragment care ilustrează și prezentul pe care-l trăim. Vă recomand să faceți analogie cu războiul care zguduie acum Ucraina și să reflectați asupra unor similitudini, astfel încât istoria să vă ofere o perspectivă asupra a tot ce înseamnă lupta pentru pace:
-Înseamnă că tu consideri responsabil doar SS-ul, sau mai bine zis partidul? întrebă Kabeli. Înseamnă că restul poporului e format doar din îngeri?
-Firește că nu, recunoscu Hans. Întregul popor german e responsabil. Acum pierde războiul și se va lepăda de liderii săi. Dar dacă ar fi câștigat războiul, nimeni nu l-ar fi întrebat pe Fuhrer prin ce metode a ieșit biruitor și unde sunt toți comuniștii și evreii.
-Și ar trebui cumva gazat întreg poporul german ca pedeapsă?
-Firește că nu, domnule, dar ar trebui exterminați toți cei care au făcut parte din SS, Gestapo și așa mai departe, pentru a evita ca mai târziu să iasă din nou la iveală. Restul poporului german ar trebui pus sub curatelă, până ce ajunge la maturitate o nouă generație, educată în stil umanist și eliberată de influența militară a aristocrației și a marelui capital. Apoi, poate după mulți ani, va putea trăi pe propriile picioare ca un popor german socialist.
Sper că această carte va fi, similar altor volume care abordează Holocaustului, citite de cât mai mulți tineri, deoarece de ei depinde salvgardarea păcii în întreaga lume.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction.
(Sursă fotografie autor: springer.com)
