Carti Memorii jurnale

Cele două cărți recente ale lui Mirel Bănică, un excelent observator al vieții (monastice și nu numai)

Am citit recent ultimele două cărți ale lui Mirel Bănică, apărute în Colecția Plural M de la Editura Polirom, acolo unde antropologul și cercetătorul român pare a fi inaugurat, inconștient, o adevărată serie de autor care își propune să analizeze nu numai felul în care religia este integrată în comunitatea post-decembristă, ci toată societatea românească în ansamblu, îmbinând erudiția sa și teoriile moderne cu cercetarea de teren și excelentul său simț de integrare și de observație asupra a tot ceea ce vede mergând la pas prin țară.

Cele două cărți despre care scriu aici au foarte multe elemente comune, mai ales în ceea ce privește lucrurile despre care am scris mai sus, dar par, la prima vedere, și foarte diferite: una analizează monahismul ortodox (și, per extenso, religia românilor) și adaptarea sa la modernitatea, cealaltă discută despre viața de zi cu zi în orașele mici sau neobservate ale României. Două cărți pe care vi le recomand cu căldură:

Între două lumi. Monahismul ortodox și modernitatea”, de Mirel Bănică

Editura Polirom, Colecția Plural M, Iași, 2024

Așadar, Mirel Bănică a plecat din nou la drum, pe „tărâmuri” religioase, și a luat „la puricat” mănăstirile din România, încercând să vadă cum a supraviețuit monahismul român perioadei comuniste (când un celebru Decret l-a scos în afara legii) și perioadei anilor nebuni, anii 1990.

Cercetarea de teren a durat trei ani, fiind vizitate 45 de mănăstiri și schituri din toată țara, de la Nera la Agapia, de la Horezu la Cernica, de la Sihăstria la Văratic sau de la Turnu (Prahova) la Comana, Văratic și Dragomirna:

„Planul meu de a vizita mai multe mănăstiri în acea zi se evaporă de la un minut la altul. Câtă dreptate a avut cercetătoarea Isabelle Jonveaux când a afirmat, în introducerea cărții sale de antropologie economică a mănăstirilor, că, odată ajuns în incinta unei mănăstiri, trebuie să renunți la orice plan, la orice orar prestabilit, deoarece timpul „lor”, al călugărilor, nu este deloc același cu timpul nostru laic!” (pag. 130)

Obiectul principal de cercetare: adaptarea economică a mănăstirilor, felul în care ele supraviețuiesc financiar timpurilor, plecând de la observația atentă (cum numai Mirel Bănică o poate face) asupra obiectelor vândute în magazinele bisericești/mănăstirești, în așa-zisul pangar (nu numai lumânări, icoane sau cruci sculptate, ci și siropuri, multă miere, zacuscă, creme sau chiar țuică mănăstirească).

E clar că există multă reticență în dezvăluirea secretelor, dar antropologul a mers pe teren în „haina” turistului sau pelerinului, așa că unele secrete sunt spuse, altele se află pe cont propriu, fie la fața locului, fie în arhive sau prin discuții la… crâșma satului. Sunt multe întrebări pe care autorul le pune, cu o umbră de tăinuire, celor din jurașa cum sunt multe întrebări pe care și le pune (și le citim cu interes), pentru a înțelege mai bine această lume. Iată un exemplu, atunci când el ajunge la Mănătirea Agapia, acolo unde a fost inaugurat de curând un „muzeu vivant”:

„De ce au simțit nevoie să pună pe picioare o astfel de casă, cu un asemenea discurs muzeal legat de supraviețuirea tradiției? Le este teamă că „ceva” se va pierde, iremediabil, sau s-a pierdut deja, chiar și în mediul monastic? Este acceptat astfel ideea că și monahismul, ultimul bastion al ortodoxiei, a început să fie corodat de kitsch și secularizare?” (pag. 95)

Concluzia aparentă este aceea că mănăstirile și monahismul din România au ajuns să constituie ramurile unui tărâm utopic, acea de lume închisă aflată în interiorul unei lumi mai largi, a societății ca întreg, și, de cele mai multe ori, s-au adaptat din punct de vedere economic, construindu-și „industrii” sau „agriculturi” paralele, comercializând și produse alimentare, și cosmetice, dar și religioase, foarte adaptate atât propriului consum, dar mai ales turismului în dezvoltare, mai ales că banii vin de la turiști și pelerini și supraviețuirea trebuie cumva asigurată pe termen mediu și lung.


Prin România. Caiete de drum”, de Mirel Bănică

Cu ilustrații de Dan Perjovschi
Editura Polirom, Colecția Plural M, Iași, 2020

Am citit acest volum atunci când a apărut, în 2020, și l-am inclus de altfel în lista mea cu cele mai bune cărți citite în acel an, pe un excelent loc 2. Îmi revăd acum notele de lectură, răsfoiesc volumul lui Mirel Bănică și îmi dau seama că a realizat o călătorie aproape imposibilă, pe care o facem rareori sau niciodată, chiar și noi, cei pasionați de turism – el a luat țara la pas și, timp de o lună și jumătate, a încercat să cerceteze felul în care micile și marile orașe ale României (există aici și Iași sau Cluj, dar și Babadag, Vaslui, Roman sau Hârlău) s-au schimbat în cei 30 de ani de la momentul 1989.

„La fel ca în cazul litoralului românesc al Mării Negre, oare până unde merge „masochismul turistic”? Realitatea mă contrazice, stațiunea e plină ochi, văd autoturisme înmatriculate în toate județele țării. Toți acceptă această degradare, aceste servicii atât de slabe, fără să se revolte, fără să clipească? Evident, acum nu mă refer doar la Băile Felix. Lipsă de educație turistică? Suntem prea puțin pretențioși? Comozi? Nu cred, pentru că mulți se trezesc și aleg să conducă mii de kilometri către însorita Grecie sau Turcie. Sau pur și simplu suntem un popor rural care, la fel ca strămoșii noștri țărani, veșnic postitori din sărăcie sau motive religioase, se mulțumesc cu atât de puțin? Plec din Oradea încercat de o mare dezamăgire „turistică”. Voi vedea însă în zilele următoare Băile Herculane, acolo unde, oricât aș încerca să mă autocenzurez, să fiu echilibrat și empatic cu realitatea, dezamăgirea se va transforma în furie. Revoltă.” (pag. 203)

Stă la fostele hoteluri comuniste, vizitează muzeele orașului, mănâncă mici la ”împinge-tava” în piețele centrale, intră în discuții cu localnicii. Și apoi notează, notează mult, în niște carnete de drum (devenite această carte), zeci și zeci de observații zilnice (și ce observator atent și realist este Mirel Bănică!), care ne oferă adevărata față a României prezente, una care se împarte între mizerie și nostalgie, între transformare în bine și încremenire în trecut.

„Acum, în acel spațiu se găsește biroul unui parlamentar de Brăila. Închis, firește. În treacăt fie spus, nu am văzut niciodată, dar niciodată, un birou de parlamentar deschis la Brăila, la București sau în oricare alt oraș din țară; odată trecute alegerile, orice legătură directă, simplă cu cei care i-au votat dispare de la sine.” (pag. 103)

 

„Câte muzee din țară au cu adevărat un magazin cu obiecte memoriale, suveniruri, afișe și cărți pentru vizitatori? Ceva care, odată cumpărat, să te facă să spui: „Da, am fost acolo, iar acel loc supraviețuiește acum la mine prin acest obiect, care mi-e drag.” (pag. 228)

„Prin România. Caiete de drum” este un volum care merită și trebuie citit și recitit, fie atunci când ai nevoie, la o primă vedere, din fotoliu, de o lectură plăcută, pentru a realizat la rece felul în care autorul observă viața de zi cu zi, fie când, la o plimbare prin „România autentică” este necesar să vedem cum simțim noi acele orașe și orășele neștiute, în paralel cu observația pertinentă și obiectivă a unui antropolog și a unui excelent scriitor.

Articole similare

”Eroina mea este nu doar femeie, ci şi evreică. Asupra ei se răsfrînge un dublu stigmat” (interviu Vasile Ernu)

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefilă (30 octombrie – 5 noiembrie 2017)

Jovi Ene

Doi prieteni şi fascinantele lor destăinuiri (II)

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult