„Când macii leagănă povești”, de Corina Ozon
Editura pentru Artă și Literatură, București, 2025
„Când macii leagănă povești” de Corina Ozon este genul de roman care nu se grăbește să te cucerească prin artificii, ci prin răbdare, prin așezare, prin felul în care își întinde lumea în fața ta și te lasă să o locuiești. Nu este o carte care se sprijină pe un singur mare eveniment, pe o singură iubire sau pe o singură dramă, ci pe un întreg țesut de vieți, de răni, de genealogii, de amintiri care nu vor să moară. Tocmai de aceea impresia cea mai puternică, după ce o închizi, nu este că ai urmărit o poveste, ci că ai trecut printr-o lume. Una cu colb, război, moșii, case, trenuri, iubiri, copii, femei care duc în spate mai mult decât li se vede, bărbați aruncați în vremuri care îi schimbă fără să-i întrebe, și peste toate acestea, un leagăn care nu este doar obiect, ci martor, semn, legământ, presimțire.
Ce mi se pare reușit la Corina Ozon este că nu scrie saga de familie ca pe o vitrină cu nume și generații, ci ca pe o formă vie a memoriei. În multe romane de acest tip există riscul ca personajele să se înghesuie unele în altele, să devină doar repere într-un arbore genealogic sau simple borne istorice. Aici nu se întâmplă asta. Chiar și atunci când timpul sare, când deceniile se comprimă, când lumea se schimbă brutal de la o pagină la alta, rămâne mereu această atenție pentru fibra omenească a fiecăruia. Personajele nu sunt puse în scenă pentru a ilustra o epocă, ci epoca trece prin ele, le tulbură, le mută, le strică, le maturizează, le pune la încercare.
Romanul are, fără îndoială, ceva clasic în structură și în plăcerea pentru detaliu. Se simte că autoarea iubește decorul de epocă, că știe să privească atent un interior, o curte, o moșie, un drum, o ținută, un obicei, un mic gest care spune mai mult decât o pagină de explicații. Dar această atenție la detaliu nu sufocă textul, nu îl împovărează, nu îl face rigid. Dimpotrivă, îi dă consistență. Ai senzația aceea bună că lumea cărții are greutate, are textură, are miros, are anotimpuri. Rânghileștiul nu este doar un loc prin care trec personajele, ci un centru afectiv al romanului, aproape o inimă ascunsă în pământ, un loc de unde pornesc și spre care se întorc, într-un fel sau altul, toate firele.
Și poate tocmai aici stă frumusețea specială a cărții: în felul în care un spațiu devine destin. Moșia, leagănul, câmpurile, casa, comunitatea aceea amestecată de moldoveni, basarabeni, armeni, nemți, polonezi, evrei, toate nu sunt simple fundaluri, ci o formă de identitate colectivă. Corina Ozon scrie foarte bine această interculturalitate fără să o transforme într-o teză și fără să o împacheteze festiv. O lasă să existe firesc, în felul în care oamenii conviețuiesc, se iubesc, se suspectează, se ajută, se rănesc, se adaptează. Asta mi s-a părut una dintre marile calități ale romanului: că face loc diferențelor, dar nu uită niciodată că, dincolo de etnie, limbă sau credință, oamenii rămân vulnerabili în mod asemănător la dragoste, la frică, la pierdere și la istorie.
Povestea dintre Anastasia și Mihai dă romanului acel fir afectiv pe care se sprijină multe dintre celelalte mișcări ale lui. Nu este o iubire idealizată, nu este nici genul de iubire care eclipsează totul în jur, ci una care trebuie să supraviețuiască exact cum supraviețuiesc oamenii în secolul acela: greu, cu întreruperi, cu umbre, cu despărțiri, cu răbdare, cu mutilările aduse de război și apoi de comunism. Și tocmai de aceea funcționează. Pentru că nu vine dintr-o lume protejată, ci dintr-una care se destramă mereu. Dragostea lor nu plutește peste istorie, ci merge prin ea, cu noroi pe tiv și cu teamă în glas. Nu are nimic decorativ. Are însă ceva statornic, chiar și atunci când totul în jur se schimbă.
Mi-a plăcut mult și felul în care autoarea dozează dimensiunea magică. Leagănul cu maci nu devine niciodată un artificiu strident, nici o soluție facilă de a produce mister. El rămâne exact cât trebuie: simbol, avertisment, punte între generații, obiect încărcat de memorie și teamă. Are acel tip de forță care vine din lumea veche, din superstițiile și ritualurile ce nu se explică pe de-a-ntregul, dar care modelează totuși vieți. Într-un roman atât de strâns legat de realitatea istorică, acest realism magic discret nu strică echilibrul, ci îl adâncește. Îți dă senzația că istoria mare și istoria intimă nu se petrec niciodată singure, că sunt însoțite de presimțiri, de ecouri, de obiecte care absorb mai multă viață decât ar trebui.
Corina Ozon are și această calitate de a nu-și teatraliza personajele. Le privește cu blândețe, uneori cu compasiune, dar fără să le idealizeze. Nu le transformă în monumente ale suferinței și nici în purtătoare artificiale de mesaj. Le lasă omenești. Unele sunt mai puternice decât par, altele mai fragile decât și-ar fi dorit, unele iau decizii bune prea târziu, altele greșesc fără să poată repara pe deplin. Tocmai această lipsă de emfază face romanul credibil. Simți că oamenii aceștia ar fi putut exista exact așa: în casele lor, în iernile și verile lor, în războaiele și rușinile lor, în puținele lor momente de liniște.
Dacă ar fi să spun foarte simplu de ce merită citită această carte, aș spune așa: pentru că știe să dea demnitate trecutului fără să-l falsifice și emoție personajelor fără să le împingă în melodramă. Și pentru că reușește un lucru deloc ușor: să facă din istoria unei familii un mic univers în care încape istoria unui secol. Nu știu dacă este genul de roman pe care îl numești fără ezitare „cartea vieții”, dar știu sigur că este genul de carte care merită să fie mai văzută, mai comentată, mai apărată de uitare. Pentru că în ea nu sunt doar personaje, ci urme. Nu sunt doar evenimente, ci ecouri. Nu este doar trecut, ci felul în care trecutul continuă să legene, în gol sau plin, viețile celor care vin după.
„Când macii leagănă povești” este, în fond, un roman despre tot ce nu ar trebui să se piardă: oameni, locuri, iubiri, obiceiuri, spaime, nume, obiecte, istorii de familie. Iar Corina Ozon reușește să le țină împreună cu suficientă naturalețe încât cititorul să nu simtă efortul construcției, ci doar bătăile ei de inimă. Asta, pentru o saga de familie, este poate cea mai mare reușită.
