„Băieții n-au voie să plângă”, de Gelu Diaconu
Editura Paralela 45, Colecția Prima Dragoste, Pitești, 2023
În ultimii ani, atât în cinematografie, cât și în literatură, poveștile de devenire personală au captat atenția publicului și a criticilor, prezentând tinerețea în manieră realistă, fără a idealiza sau a ascunde toate fațetele acestei vârste. Filme românești precum Lumea e a mea (2015, reg. Nicolae Constantin Tănase) sau Un pas în urma serafimilor (2017, reg. Daniel Sandu) reușesc să contureze un tablou cât se poate de verosimil al încercărilor cu care se confruntă un tânăr la început de drum. Și literatura română are o anume tradiție a bildungsromanului, iar, din punctul meu de vedere, genul acesta de scriere va exista în continuare, în număr mare, datorită diferențelor generaționale și necesității unei noi literaturi, cât mai relevante. Așadar, este rândul celor care au trăit acel coming of age în anii 1990-2000 să își pună experiența pe hârtie. Acesta este și cazul romanului lui Gelu Diaconu, Băieții n-au voie să plângă, care prezintă, în manieră autobiografică, prin tehnica jurnalului, viața ca tânăr în București, și în special în cartierul Ferentari, în anii 1980-1990.
Știind de renumele pe care îl are deja cartierul copilăriei și adolescenței autorului, ne așteptăm ca multe dintre întâmplări să confirme cât de dur poate fi traiul în acest loc, iar Diaconu nu ezită să povestească despre violența și vulgaritatea cu care s-a întâlnit în tinerețea sa. Este de apreciat conștiința morală de care autorul dă dovadă, deși spațiul descris este cu siguranță și unul care trezește nostalgie legată de o vârstă ce ocupă un loc special în memorie. Îmi imaginez, astfel, că este dificil să privești obiectiv un loc cu un asemenea atașament emoțional, însă Diaconu dovedește cât de diferit poți privi aceste evenimente, ajuns la o vârstă a maturității, prin scenele în care descrie cum violul și violența domestică erau, din nefericire, extrem de frecvente.
„Nu era nimic neobișnuit ca o femeie să fie bătută pe stradă de bărbatul ei sau ca o fată să fie făcută poștă în parcul Humulești. Lucrurile astea făceau parte din cotidian. (…) Violența mai era și spectacol. Unele scandaluri se desfășurau la vedere, cu poalele ridicate-n cap și cu sânge pe asfalt. Iar lumea se uita ca la urs, de la balcoane și se la ferestre.” (33)
Pe lângă descrierile veridice, Gelu Diaconu reușește să realizeze și un comentariu asupra felului în care este construit, prin intermediul familiei și al anturajului, conceptul de masculinitate. Încă din titlu este indicată această direcție pe care romanul o va lua, dat fiind că această primă afirmație – băieții n-au voie să plângă – reprezintă un stereotip legat de idealul de masculinitate prezentat, de foarte mult timp, în societate. Aceste așteptări, care făceau și încă fac, adesea, parte din viețile adolescenților, reprezintă una dintre principalele dificultăți cu care aceștia se confruntă în căutarea identității. Pe măsură ce autorul parcurge multiplele povești de dragoste pe care le-a trăit în adolescență, în căutarea celei care a reprezentat prima sa dragoste, observăm că tânărul Gelu se confruntă cu dificultatea de a își procesa emoțiile, în imposibilitatea de a exprima ceea ce simte de față cu prietenii sau familia sa, spre exemplu.
„Toți băieții fac pe durii, ca să nu se creadă că sunt sentimentali. Și, nu o dată, cele mai mari necazuri vin din această duritate, simulată în majoritatea cazurilor. Asta fiindcă, dacă tot ești un dur, trebuie să faci față oricăror provocări.” (61)
Totodată, este de apreciat cum Diaconu reușește să surprindă sentimentele fundamentale de alienare și stimă scăzută de sine, aspecte în care se pot regăsi, cu siguranță, și adolescenți din noile generații. La acestea se adaugă confuzia și rușinea care înconjurau ideea de sex în acei ani, oferind romanului puterea de a atrage atenția asupra necesității unei educații sexuale mult mai serioase și actuale în instituțiile de învățământ. Pe lângă acestea, sunt abordate și relațiile și prieteniile toxice, subiecte extrem de actuale în prezent, motiv pentru care romanul poate fi foarte ușor receptat de persoane de mai multe vârste. Așadar, cu sau fără melodia Boys don’t cry a trupei The Cure pe fundal, cititorii tineri sau maturi pot parcurge, alături de protagonist, exuberanța, speranțele, tristețea și nesiguranțele specifice devenirii personale și trecerii de la adolescență la maturitate.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă: https://www.banatulazi.ro/am-56-de-ani-si-merg-pe-sarma-interviu-cu-scriitorul-gelu-diaconu/)
