Back to Black (2024)
Regia: Sam Taylor-Johnson
Distribuția: Marisa Abela, Eddie Marsan, Jack O’Connell
Amy Winehouse este cea mai recentă personalitate dintr-o listă selectă și tragică care-i include pe Jimi Hendrix, Janis Joplin, Kurt Cobain, Jim Morrison, Brian Jones. Toți au fost muzicieni extraordinar de talentați. Toți au dus vieți intense marcate de creativitate fenomenală dar și de crize personale și abuz de substanțe. Toți au murit la 27 de ani de morți legate de stilul lor de viață. Toți au lăsat în urma lor milioane de fani îndoliați și moșteniri muzicale pe cât de considerabile pe atât de concentrate, lăsându-ne să ghicim cum ar fi arătat carierele lor și istoria muzicii fară aceste morți tragice timpurii. Despre Amy Winehouse a fost realizat deja un documentar apreciat și premiat. Acum, regizoarea Sam Taylor-Johnson ne oferă ‘Back to Black’ – un film biografic care propune o viziune oarecum ‘îndulcită’ a cântăreței care nu doar a trăit și a creat intens, dar nici nu a evitat vreodată controversele. Posibil că scenariul original scris de Matt Greenhalgh să fi păcătuit tocmai prin asta.
Problema cu o biografie ca cea a lui Amy este că majoritatea spectatorilor fiind contemporani cu ea, avem fiecare dintre noi amintirile noastre despre persoana și cariera ei și nu putem evita să le comparăm cu ceea ce vedem pe ecran. Din biografia muzicienei, scenariul a ales cei câțiva ani între 2002 când semnează colaborarea cu ’19 Management’ pentru primul ei album și 2008 când la ediția 50 a Premiilor Grammy primește cinci premii în aceeași noapte. Cunoscătorii vor remarca lipsa din povestea carierei lui Amy a lui Mark Ronson, producătorul albumului de mare succes care dă și titlul filmului. Din viața ei particulara, accentul este pus pe relația cu Blake Fielder-Civil. Aceasta este pe de-o parte prezentată ca unica adevărată poveste de dragoste a vieții lui Amy. Pe de altă parte aceeași relație este blamată pentru crizele personale și dependența de droguri puternice a cântăreței. Familia joacă și ea un rol important și în mare măsură pozitiv. Atât tatăl cât și bunica lui Amy apar ca personaje luminoase, care o susțin în carieră și încearcă (fără șanse de reușită) să o îndrume și în viața personală.
Scenaristul și regizoarea au ales să prezinte o variantă oarecum înfrumusețată a lui Amy. Anii finali ai vieții artistei, recăderea în alcoolism, concertele ratate și conflictele cu publicul sunt omise. Viziunea aceasta mi s-a părut incompletă. Puteau cei din jur să o salveze? Întrebare fără răspuns. Mi-a plăcut enorm în film reconstituirea atmosferei cluburilor londoneze și a nordului capitalei britanice din primul deceniu al secolului. Intepretarea Marisei Abela este copleșitoare – ea reușește să intre complet în personaj și se descurcă foarte bine și cu partea muzicală, apropiindu-se ca sunet, dar fără a atinge emoția și calitatea originalului. Eddie Marsan și Leslie Manville joacă foarte bine rolurile tatălui și bunicii lui Amy. Nu stiu dacă în viața reală familia s-a apropiat de ideal, dar așa apare să fi fost în film, și emoția trece ecranul. ‘Back to Black’ este un film care merită să fie văzut și pentru muzică și pentru poveste, dar spectatorii trebuie să aibă în vedere că este totuși vorba despre ficțiune și nu despre o biografie oficială. Iar eu mă duc acum să o ascult pe Amy Winehouse – cea adevărată.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://theleatherheadtheatre.com/whatson/back-to-black/)
