Carti Carti de fictiune

Sub semnul Îngerului Păun: „Neliniște”, de Zülfü Livaneli

„Neliniște”, de Zülfü Livaneli
Editura Humanitas Fiction, București, 2023
Traducere de Maria Miu

Printre multele alegeri inspirate ale editoarei Denisa Comănescu pentru colecția ‘Raftul Denisei’ de la Editura Humanitas Fiction se află publicarea romanelor scriitorului (și muzicianului) turc Zülfü Livaneli. Cu doi ani în urmă apărea aici ‘Serenadă pentru Nadia’ – un roman emoționant care se ocupa, din perspectiva turcă, de un episod tragic al istoriei comunității evreiești din România – scufundarea vasului ‘Struma’. La sfârșitul anului 2023 s-a adăugat cartea pe care o am în mână, ‘Neliniște’ (‘Huzursuzluk’ în original), un roman care însumează vreo 170 de pagini în traducerea – căreia nu i-am găsit vreun cusur – a Mariei Miu. O carte la fel de zguduitoare, care se ocupă de o tragedie mai apropiată de zilele noastre – masacrele și sclavia a căror victimă a fost populația yazidi în perioada în care organizația teroristă a ‘Statului Islamic’ (ISIS) controla o parte însemnată din teritoriile Irakului și Siriei (aproximativ 2014).

Romanul este povestit la persoana întâia de Ibrahim, un ziarist din Istanbulul modern, un bărbat aparent occidentalizat ca ritm și stil de viață. Cazul unui bărbat turc asasinat în Statele Unite îl trimite geografic la cealaltă extremitate a Turciei, la o distanță de 1500 de kilometri de Istanbul, la Mardin, orașul copilăriei sale. Motivul este că recunoscuse în Hussein, victima asasinatului, pe unul dintre prietenii săi din copilărie. Cum ajunsese acesta în America și de ce fusese asasinat? Revederea cu orașul natal îi produce la început prilejul unei călătorii în timp:

‘Eu – cel care alerga prin Istanbul dintr-o clădire de birouri în alta, cel care stătea blocat în trafic sau gonea după microbuze, autobuze şi metrouri mă vedeam acum ca prin vis, de parcă toate acestea nu mi se întâmplaseră mie: zilele lungi, în care soarele apunea târziu, iar noi ne zvârcoleam de plictiseală, încercând să inventăm jocuri, zgâriind pământul cu bețele, desenând cercuri sub soarele fierbinte până ne lua de cap. Cine eram eu cel adevărat? Cel de la Istanbul, sau cel de aici? Aici eram copilul speriat, copleşit de temeri, trimis la oraş la școală de mama sa cu capul acoperit şi de tatăl hagiu. Parcă din momentul în care m-am întors în Mardin celălalt eu al meu, cel de demult, îşi făcea tot mai simțită prezența. Trupul meu îşi amintea de universul copilăriei mai repede ca mintea …’ (pag.20-21)

Urmează însă un șoc cultural. Orașul tolerant și din multe puncte de vedere multietnic și multireligios pare să fi dispărut. În locul său se instaurase o lume dominată de o formă extremă, fundamentalista a Islamului, care era străină și firii și amintirilor sale:

‘Pe vremea copilariei mele, islamul în Mardin era cu totul altceva. Dacă treceai prin fața bunicii în timp ce-şi spunea rugăciunea, sau îi săreai în spate în timpul prosternării, nu exista protest mai mare decât acela că femeia îşi relua rugăciunea cu voce mai ridicată. Era o lume îngăduitoare – în loc să se insiste ca şi copiii să postească, acestora li se îngăduia să țină doar trei zile: una la început, una la mijloc şi una la sfârşitul Ramadanului. Părinții știau că, împotriva asigurărilor pe care li le dădeam, nu aşteptam masa de iftar şi beam apă sau ciuguleam ceva de la bucătărie, lucruri pentru care nu primeam bătaie, ba chiar după masă ni se spunea: „Allah să-ți primească rugăciunea, copile!”

La piață, la școală, că erai sirian, musulman, evreu, sau cine ştie ce soi de zoroastrian, eram toți prieteni şi ne bucuram împreună de sărbătorile celorlalți. Dar acum oraşul era acoperit de umbra unui islam dur şi plin de furie, închis în sine.’ (pag.27-28)

Relatările eroului mi-au amintit imediat cartea ‘Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi’ a Sabinei Fati, carte pe care am citit-o și am recenzat-o cu câteva luni în urma. Excepționala jurnalistă din România vizitase zona aceasta bântuită de conflicte și trecuse chiar prin Mardin. Ea observase acolo același proces de islamizare care începuse cu decenii în urmă, dar care s-a accentuat și s-a radicalizat în ultimul deceniu.

Mărturiile familiei și ale prietenilor îl vor ajuta pe Ibrahim în ancheta sa, recuperând pentru el și pentru cititori figura lui Hussein, prietenul său din copilărie. Crescuse într-o familie tradiționalistă, continuase pe calea studiilor religioase, dar intepretarile sale ale perceptelor Coranului îl ghidaseră nu spre violență ci spre omenie, nu spre extremism ci spre un fel de viață dedicat celor din jur. Se logodise cu o fată frumoasă și bogată și părea să realizeze o traiectorie de viață care ar putea fi caracterizata ca un ‘vis turcesc’ în sensul tradițional și în măsura posibilă în acea zona îndepărtată a țării sale. Atunci când izbucnește războiul civil din Siria și se extind conflictele provocate de extremiștii ‘Statului Islamic’ (ISIS), apar și refugiații, aceasta fiind zona prin care au trecut milioane de refugiați ajunși în Turcia din alte țări ale Orientului Mijlociu. Hussein se angajează în ajutorarea acestora și este expus relatărilor despre ororile războaielor din țările vecine. Așa o întâlnește pe Meleknaz, o femeie tânără cu un copil orb, una dintre nenumăratele victime ale conflictului. Pentru ea, Hussein își va abandona logodnica și va părăsi familia și orașul, hotărât să o ajute cu orice preț. Daca este vorba despre o poveste de dragoste, este una imposibilă în contextul acelei părți a lumii. Meleknaz nu doar poartă în suflet traumele unor experiențe cumplite, dar aparține minorității yazidi (ezidi), o populație cu o religie aparte, una dintre cele mai vechi ale acestei părți a lumii considerate ca fiind ‘leagănul civilizațiilor’. Ziaristul din Istanbul va continua ancheta pe urmele lui Hussein și Meleknaz, și cu această ocazie se va cufunda în istoria acestui popor aparte a cărui credință este una dintre cele mai vechi forme ale monoteismului, în care zeul suprem este Îngerul Păun. Multe le va afla de la un călugăr dintr-o veche mănăstire maronită.

‘… cum de mănăstirea siriacă a fost ridicată deasupra unui templu păgân. Din păcate, nu ştiu să vă răspund la întrebare, ar fi trebuit să întrebați constructorii. Trecuse mult timp, iar templul nu se mai folosea. Cred că acesta a fost motivul. Oricum ar fi, noi suntem foarte noi prin comparație. Mănăstirea are o istorie de vreo o mie şase sute de ani, pe când templul are patru mii. Nu râdeți, în locurile astea o mie şase sute de ani sunt ca ieri. Ați observat inscripțiile de pe uși? Sunt psalmii lui Solomon, scriși în limba noastră, aramaica. Sfinții Părinți dinaintea noastră, Allah să-i binecuvânteze, au construit această mănăstire. Da, da. Când vorbim în limba turcă şi noi îi spunem Allah. În aramaică îi spune Eli. De altfel, Eli, Eloi, Ilah, Allah nu sunt ei unul şi același? Toate sunt nume ale unicului nostru creator. Ce-a spus Isus pe cruce? Da, evident că în aramaică a vorbit. Se vede că ştiţi istoria creştinismului. Eli, Eli, lama sabakhtani? Adică aşa cum ați spus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Şi astăzi în mănăstire vorbim aceeaşi limbă, cea în care a fost scrisă Biblia. Atâta vreme cât credem cu toții în El, ce mai contează? Nu suntem cu toții robii lui?’ (pag.61-62)

O observație personală de detaliu. Călugărul care derulează istoria greșește într-o privință. Aproape întreg Vechiul Testament a fost scris în ebraică. Dar câteva capitole din profețiile lui Ezra și Daniel și un verset din Ieremia au fost scrise în aramaică. Această limbă a devenit foarte populară în lumea antică și de fapt a înlocuit multe alte limbi. Aramaica a devenit chiar limba obișnuită vorbită în Israel pe vremea lui Iisus și probabil că era limba pe care El o vorbea zi de zi. Unele cuvinte aramaice au fost folosite chiar de scriitorii Evangheliei în Noul Testament.

Mai multe va afla Ibrahim direct de la Seyga, unul dintre înțelepții comunității yazidi, devenit și el refugiat:

‘Deşi religia ezidi este una dintre cele mai vechi ale Orientului Mijlociu, păunul nu trăiește aici. El este originar din India, deci şi religia noastră tot acolo îşi are obârșia, a spus Seyda. Cuvintele lui mă făceau să-l stimez ca pe un înțelept pe bătrânul refugiat din cortul improvizat. Înțelepții orientali nu vorbesc din cărți precum vesticii, ci prin poezie, legende şi pilde. Tot aşa vorbea și Seyda, în parabole despre legendele lui Zarathustra, pomenea Avesta, pe Nabucodonosor, ba chiar şi pe Harun al-Raşid, de parcă ar fi fost aievea. Spunea că potopul lui Noe l-a precedat cu o mie de ani pe cel al lui Ghilgameș și desena pe pământ un cerc, căci arca lui Noe fusese rotundă. Apoi a vorbit despre legenda naşterii fără de tată din mitologia sumeriană, care s-a propagat prin zoroastrieni până în Anatolia zilelor noastre cu vorba: ,,Nimeni nu cunoaşte adevărul, afară de Fecioara Maria.” După părerea lui, toate legendele se năşteau din unele anterioare, iar poveştile se repetau la nesfârșit.’ (pag. 92-93)

Identitatea distinctă a acestei religii, păstrată cu statornicie de-a lungul mileniilor, i-a făcut pe credincioșii ei victime ale discriminărilor, în special din partea musulmanilor care au devenit începând cu secolul al șaptelea majoritari în acea parte a lumii. Va simți acest lucru și Hussein. Atunci când legătura sa cu Meleknaz devine cunoscută, comunitatea îl ostracizează și chiar și familia se întoarce împotriva lui, orice legătură intre musulmani și yaditi fiind considerată impură. În zonele dominate de ISIS, fundamentaliștii ucid bărbații și supun femeile yadite sclaviei sexuale, violându-le și vânzându-le în ‘tranzacții’ de neimaginat în lumea civilizată. Ziaristul din Istanbul va auzi povestea experiențelor cumplite ale femeii pe care o iubise Hussein de la una dintre tovarășele sale de suferință, împreună cu care reușise să treacă munții și să-și salveze viețile, devenind refugiate.

‘În camera de hotel, printre ale cărei draperii pătrundea lumina necruțătoare a lunii Mesopotamiei, mă gândeam la ceea ce îmi povestise Zilan. Mă urmărea mai ales modul impersonal în care povestise, de zici că vorbea despre gătit sau tricotat, fără lacrimi, fără exagerări, într-o arabă simplă, monotonă, lipsită de emoție. Nu, de fapt, greşesc. Ar trebui să spun că eram îngrozit din cauza, nu în ciuda felului în care a povestit. Firescul şi liniştea cu care femeia aceea slabă îmi povestea asemenea grozăvii m-au împiedicat la început să le pricep. Abia mai târziu, când m-am gândit la ele, m-am cutremurat.

Poate că vorbea așa tocmai ca să nu retrăiască acele amintiri pe care le izgonise într-un colț al minții. Povestea de parcă totul i se întâmplase altcuiva.’ (pag.107)

 

‘- Ce să spun și ce să povestesc? De unde să încep şi unde să închei? Poveștile astea nu se ascultă cu urechile, ci cu sufletul. Nu există dureri mai mari şi lacrimi mai amare decât ale noastre. Durerea ne e cât un munte. A curs atâta sânge, că nici şapte ape nu-l mai pot spăla. Nici Tigrul și Eufratul laolaltă nu pot să curețe pata asta. Vai, vai, vai! Casele ni s-au năruit, brațele ni s-au rupt, s-a aşternut praful peste noi și peste povestea noastră.’ (pag. 100)

Alungat de familie și de comunitate, Hussein se refugiase în imensitatea Istanbulului și apoi ajunsese în America, unde trăiau doi dintre frații săi mai mari. Meleknaz rămăsese la Istanbul, nefiind acceptată la început. Tocmai în ‘lumea nouă’ tânărul și inimosul turc va cădea victimă unui alt fel de extremism și unei alte intoleranțe, cea îndreptată împotriva imigranților musulmani.

Cum se explică această neacceptare a celor diferiți, această violență religioasă și etnică într-o zonă a lumii în care civilizațiile s-au succedat și s-au înlocuit unele pe altele, în care popoarele s-au războit dar au și conviețuit și au trăit unele lângă altele din cele mai vechi timpuri? O posibilă explicație o aflăm tot din vorbele înțeleptului Seyda. Spusele sale reprezintă și motto-ul romanului:

‘Ştii ce-i aceea setea de sânge, baiete? Există un cuvant arab din vechime, harese. Cuvinte precum ambiție, lacomie, dorință, ardoare, toate izvorăsc din el. Sa-ti spun despre harese, copile Ştii cat sunt de rezistente camilele, li se spune corăbiile deşertului, căci sunt în stare sa-l traverseze fără să mănânce şi fără să bea timp de trei săptămâni, mergând la nesfârşit? In dezert există însă un märäcine pe care-l adoră. Și când il våd se napustesc sa-l smulgă şi să-l mestece. Tepii le rănesc boturile, şi din acele răni curge sange. Gustul sărat al sangelui amestecat cu mărăcinii le place şi mai tare. Sângerează mâncand şi mănâncă sângerând; dacă nu sunt oprite, mor inecate cu propriul sânge. Aceasta este harese. Cum spuneam mai inainte, ambiția, lacomia, dorința, ardoarea, toate izvorase de aici. Așa-i obiceiul in tot Orientul Mijlociu, fiule: ne omorâm între noi de generații întregi, fără să ne dam seama că ne ucidem de fapt pe noi înșine. Ne îmbatăm cu propriul sânge.’ (pag. 9)

Este acesta un blestem care nu poate fi învins? Un blestem valabil pentru întreaga omenire și nu doar pentru partea aceasta tulburată a lumii? Întrebarea rămâne deschisă. În final totul depinde de oameni. Eroul cărții își vă găsi calea lui, aceeași pe care o căutase prietenul său din copilărie, Hussein. Cartea aceasta relatează o imensa tragedie, întâmplări de o cruzime inimaginabilă care s-au petrecut nu cu secole sau milenii în urmă ci cu doar acum câțiva ani și nu pe vreo planetă îndepărtată ci nu departe de noi. Ele se cer a fi cunoscute și condamnate de întreaga lume civilizată, iar cei aflați în suferință și supraviețuitorii trebuie ajutați. Și totuși această carte se încheie cu un mesaj optimist, cu un strop de speranță. Povestea de dragoste pentru o femeie se transformă într-o poveste de dragoste pentru oameni.

Lectură recomandată!

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.

Articole similare

Lansare de carte la Câmpina, 17 mai: Noi suntem români (nimeni nu-i perfect)”, de Radu Paraschivescu

Jovi Ene

O dragoste, de Dino Buzzati

Jovi Ene

Prin blogosfera literară (9 – 15 mai 2016)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult