De capul nostru (2026)
Regia: Tudor Cristian Jurgiu
Distribuție: Denisa Vrajă, Vlad Furtună, Mara Diaconu Ducica, Sofia Vasiliu
„De capul nostru” are energia unui debut, chiar dacă această energie vine mai ales din felul în care lasă adolescența să respire într-o lume fără acoperire adultă. Filmul pornește dintr-o rană socială foarte recognoscibilă – copiii rămași acasă, părinții plecați la muncă în Italia, Spania sau în alte geografii ale supraviețuirii – și o împinge, cu destul curaj, spre un teritoriu mai puțin sociologic și mai mult mitologic. Întrebarea care rămâne după proiecție este simplă și destul de dureroasă: câte camere au devenit spații de așteptare, câte ecrane au înlocuit brațele părinților?
Filmul urmărește adolescenți care par crescuți între două lumi: una concretă, cu case veșnic „neterminate”, bunici obosite, apeluri video compulsive, părinți care se aud de departe; și o alta interioară, populată de descântece, peșteri, vise, ritualuri și natură. Această reconectare la natură/ urban este una dintre liniile cele mai fertile ale filmului. Natura depășește funcția decorativă a fundalului rural pitoresc și devine spațiu de refugiu și de inițiere. Peștera, întunericul, cartierul, toate trimit la un traseu simbolic al trecerii: intrarea într-o zonă obscură a traumei și încercarea, uneori disperată, de a ieși din ea prin corp, prin fugă, prin „atingerea” contidianului/ naturii.
Unul dintre cele mai puternice motive este acela al părinților deveniți prezențe digitale. Mama apare în WhatsApp, în laptop, într-o lumină artificială, aproape ca într-o icoană domestică defectă. Copilul o ascultă povestind visul unui om slăbit, o viață de dincolo de ecran, o viață care continuă fără el. Imaginea mamei din laptop, prinsă parcă într-un duș de lampă, are ceva tulburător. Între absență și prezență vie se instalează o apariție tehnologică, o mamă transmisă, comprimată, dependentă de conexiune, de-conectabilă. De aici vine și dorința sfâșietoare ca mama să aibă mâini atât de lungi încât să poată îmbrățișa de la distanță. Filmul găsește aici o imagine memorabilă pentru copilăria migrației – iubirea există, dar corpul iubirii ajunge prea târziu sau deloc până la cel care are nevoie de ea.
Există în „De capul nostru” o întreagă coregrafie a despărțirilor administrate prin ecran. O fetiță își sună tatăl la miezul nopții dintr-un dor care se rotește ca un carusel al abandonului. Alt copil este anunțat într-un meeting online, în trei, că părinții divorțează. Scena e construită cu o cruzime fină: adulții cred că produc un șoc, copilul pare deja pregătit pentru moment. El le urează ironic „să le fie de bine” și alege cu cine să rămână printr-o numărătoare copilărească ca la de-a v-ați ascunselea, aproape absurdă. În spatele acestei reacții se simte o maturizare forțată, o inteligență a abandonului – copilul a învățat să anticipeze prăbușirea înainte ca adulții să o formuleze și să o comunice.
Filmul își asumă și imagini mai riscante, aproape grotești, cum este rotația din carusel în care fiecare își vede părinții în ipostaze sexuale, cu necunoscuți, într-o înșiruire de fantasme jenante și violente. Scena poate părea excesivă, dar ea traduce ceva greu de spus altfel. Pe lângă absența părinților, copilul moștenește resturile haotice ale vieților lor private, infidelități, divorțuri, începuturi noi, corpuri care circulă în alte țări și în alte relații. Migrația depășește separarea economică a familiei și fragmentează imaginarul afectiv al copilului. Părinții devin personaje instabile într-un film tulbure pe care adolescenții îl proiectează singuri, din pelicule transgeneraționale.
Casa neterminată a tatălui lui Luca este, poate, una dintre cele mai clare metafore sociale ale filmului. Tatăl lucrează fără să termine casa, prins într-o compulsie a celui plecat, trimite bani, ridică ziduri, prelungește construcția, dar nu mai reușește să locuiască în ea. Casa devine monumentul unei promisiuni amânate. În loc să adăpostească familia, îi expune absența. Acolo unde ar fi trebuit să fie viitorul, rămâne șantierul. Ca într-un capitalism supus socialismului târziu.
Moartea bunicii, așezată în sicriu în sufragerie pe muzica Margaretei Pâslaru, „Diamante”, aduce filmul într-o zonă de contrast emoțional foarte românească, sau balcanică. Secvența ocolește solemnitatea pură și construiește un amestec de ridicol, tristețe și familiaritate care amintește că, în aceste comunități, ritualurile sunt trăite în spații înguste, printre mobile, rude, copii și melodii care au rămas în memorie.
Mărturisirea actorilor de la Q&A, legată de lipsa unei experiențe directe a traumei în forma ei autentică, se simte pe alocuri. Unele momente par mai degrabă gândite decât trăite, iar psihologia personajelor capătă adâncimi inegale. Totuși, tocmai această distanță produce uneori un efect interesant. Adolescenții poartă drama fără exces, fără să o împingă spre lacrimă continuă, ca pe o stare devenită normală. Ei sunt, în multe scene, surprinzător de autoreflexivi, ca și cum ar ști că viața lor se vede din afară și că trebuie să-și explice singuri propriul abandon.
Fractura cea mai vizibilă a filmului este relația cu tehnologia. În dialogurile cu părinții, telefonul și laptopul devin instrumente esențiale ale supraviețuirii afective. Am trecut de epoca unei cartele cu impulsuri limitate și am intrat într-o lume în care absența poate suna oricând. Tocmai de aceea devine straniu faptul că, atunci când adolescenții sunt împreună, tehnologia dispare aproape complet. Între ei par să trăiască într-o bulă pre-digitală, ca și cum ecranele ar fi rezervate exclusiv relației cu părinții. Această alegere creează o ruptură de gest social. Statusurile sunt izolate, iar lumea adolescenților pare uneori mai curată, mai analogică decât este probabil în realitate.
Cu toate acestea, „De capul nostru” rămâne un film valoros prin felul în care refuză să reducă adolescența la victimă socială. Copiii deși apar abandonați, ei sunt inventivi, duri, tandri, cinici, speriați, capabili să transforme trecutul în vehicul pentru speranță. Salvarea rămâne însă suspendată, dar deschiderea către salvare există. Undeva, dincolo de casele goale și de părinții prinși în ecrane, corpul încă mai caută aer.
