„Până nu uităm ce înseamnă bunătatea”, de Toshikazu Kawaguchi
Editura Litera, Colecția Folio, București, 2025
Traducere din limba japoneză și note de Iolanda Prodan
În fiecare dimineață ne bem cafeaua cu nesaț. Pentru unii este un ritual aproape sacru, pentru alții, reprezintă doza necesară de energie pentru întreaga zi.
Premisa de la care pornește romanul lui Toshikazu Kawaguchi, „Până nu uităm ce înseamnă bunătatea” (al cincelea dintr-o serie dedicată legăturii speciale a oamenilor cu cafeaua), este aceea de a lua acest ritual al cafelei și al transforma într-o “mașină a timpului”, care funcționează exact ca în celebrul film al lui Robert Zemeckis, Back to the Future (1985). Numai că există câteva reguli stricte, pe care fiecare persoană care își dorește cu adevărat să se întoarcă în trecut trebuie să le respecte, dacă vrea să reușească să ducă la bun sfârșit această călătorie.
Ideea lui Kawaguchi s-a bucurat de un real succes, iar seria de romane „Înainte să se răcească cafeaua” a fost remarcată în întreaga lume de către cititori, fiind ecranizată în 2018 cu titlul Cafeneaua Funiculi Funicula.
“A doua regulă sună în felul următor : Chiar dacă te întorci în trecut, orice vei face, nu vei putea schimba prezentul. Regretele oricărui om se împart în două categorii: regretăm ce am făcut și regretăm ce nu am făcut. Regretăm ce am făcut căci nu mai putem da timpul înapoi să ne reparăm greșelile, ne pare rău că am rănit pe cineva vorbindu-i dur, sau regretăm că ne-am mărturisit sentimentele pentru cineva dacă acea persoană ne respinge.
Cât privește a doua categorie…Regretăm că nu am avut curaj să spunem ce gândim într-un anumit moment, regretăm că nu ne-am mărturisit iubirea persoanei dragi.
Cel mai des întâlnit motiv invocat de cei care doresc să se întoarcă în trecut e dorința de a repara o greșeală, dar pentru că a doua regulă spune că orice ai face în trecut nu poți schimba prezentul, cum să nu te întrebi resemnat: Și atunci, ce sens mai are să călătoresc în timp? “ (pag. 10-11).
Cartea este organizată în patru capitole distincte : “Fiul”, „Copilul fără nume”, „Tatăl” și „Bomboane de ciocolată de Valentine’s Day”, fiecare cu o poveste nouă și fără legătură cu cea anterioară.
Singurul care rămâne neschimbat este locul în care se petrece acțiunea fiecărei povestiri : Cafeneaua Funiculi Funicula. Numele acestui local a fost dat după celebrul cântec tradițional napolitan „Funiculì, funicula” interpretat ulterior de cântăreți precum Luciano Pavarotti.
Proprietarul cafenelei japoneze este Tokita Nagare care habar nu are de ce a fost denumit localul său în acest fel. Aflăm de la început că numai femeile din această familie au puteri magice și se pot conecta cu trecutul, ajutându-i pe clienții dornici să se aventureze în acest periplu. Cea care conduce ostilitățile în acest sens este chelnerița cafenelei, Tokita Kazu, verișoara lui Nagare.Ea este singura care știe să prepare „cafeaua fermecată”.
Alegerea de a călători în timp aparține fiecărui client. Acesta are dreptul să aleagă motivul pentru care ia această decizie. Ea poartă o încărcătură aparte, fiind o decizie strict personală pentru fiecare, are o importanță diferită, unică.
În primul capitol îl cunoaștem pe Kiriyama Yuki, un băiețel în vârstă de șapte ani. El este primul personaj interesat de acest “troc”.
Yuki pleacă cu părinții într-o excursie la Disneyland, iar pe drum copilul își dă seama că ei nu se mai înțeleg din cauza stării conflictuale permanente, tensionate, dintre aceștia.
De Crăciun a ajuns în cafeneaua Funiculi Funicula, acolo unde află că părinții lui au decis să se despartă. El încearcă să se împace cu decizia lor de a renunța la familie.
Băiețelul voia să se întoarcă în trecut pentru a nu plânge în momentul în care află această „nouă realitate”. El mersese în parcul de distracții unde își pusese dorința ca părinții lui să fie fericiți. Acum, după divorț, fiecare își refăcuse viața, intrase într-o relație nouă, dar continuau să aibă grijă de el, să-i fie alături și să-l iubească.
Una dintre reguli: aceea în care trebuie să bea toată cafeaua înainte să se răcească. Va reuși el acest lucru? Între timp, avem acces la amintirile unui copil de șapte ani, din perioada în care părinții lui erau încă împreună.
“De fapt, la masa cea mai îndepărtată de intrare stătea femeia în rochie albă. Nu era nici clienta cafenelei, dar nici ființă umană nu o puteai numi. Era, de fapt, o fantomă care stătea pe scaunul magic ce trimitea clienții doritori înapoi în timp. Zi sau noapte, stătea pe scaun nemișcată, citind o carte. Niciodată nu dormea. Cine voia să se întoarcă în trecut, trebuia să se așeze mai întâi pe scaunul magic ocupat de fantomă. Firește, nu puteai face asta decât așteptând să se ridice de pe scaun. Dacă întrăzneai să o întrebi “Puteți să vă dați laoparte să mă așez pe scaunul dumneavoastră?”, nu te auzea. Dacă încercai să o ridici cu forța de pe scaun, te blestema. Dar asta nu însemna că nu aveai nici o șansă să ajungi în trecut. Trebuia doar să aștepți momentul în care se ridica să plece la toaletă, o dată pe zi. “ O fantomă merge la toaletă?”, ar întreba oricine ridicând surprins din sprâncene, însă aceasta este una dintre regulile draconice ale întoarcerii în timp. “ (p.113).
Al doilea capitol aduce în prim plan ideea de moarte, de dispariție a unei persoane dragi. Drama unei femei care nu a apucat să stabilească împreună cu tatăl copilului ei ce nume ar urma să poarte acesta. Megumi dorea să se întoarcă în trecut pentru ca soțul ei , care murise, să apuce să-i pună un nume fetiței lor.
Descrierea bărbatului “dispărut” Ryuji care era pompier, dedicându-se unei meserii periculoase, este fascinantă. În paralel suntem martorii iubirii unei mame. Până unde merge aceasta? Pentru a nu lăsa lucrurile nerezolvate, gândindu-se la fericirea copilașului ei, dincolo de tragedia care i-a curmat viața.
Timpul petrecut cu oamenii dragi din trecutul personajelor este limitat, obligându-i să ia decizii rapide, oricât de dificil ar părea totul la o primă vedere. Numele ales pentru fetița sa era YU (Blândețe).
„Până nu se răcește cafeaua” devine o frază care se repetă de mai multe ori pe parcursul lecturii, funcționând ca un avertisment sau ca o incantație.
“În ziua aceea, în urmă cu patru ani… Ajuns acasă după întâlnirea de la cafenea, Mochizuki a scos un album cu forografiile familiei, în care erau și fotografii cu Yoko. Soția lui l-a întrebat ce se întâmplase , dar el nu i-a răspuns. Kayoko însă presimțea că probabil se întâlnise cu fiica lor. Nu probabil, ci sigur se întâlnise cu ea. Privindu-l pe soțul ei, care zâmbea uitându-se la fotografiile cu fiica lor, Kayoko a știut că nu se înșela. Nu-și mai amintea când l-a văzut zâmbind ultima oară.
-Dragule, l-a strigat Kayoko din bucătărie pe soțul ei, care nu-și lua privirea de la fotografiile lui Yoko. În seara asta, avem omletă cu orez la cină.
-Omletă cu orez?
Degetele lui se opriră din întors paginile albumului.
-Vin imediat, a răspuns, fără să-și ia ochii de la fotografia din mâna lui. Din fotografie, Yoko îi zâmbea, fericită.“ (p.172-173).
Al treilea capitol al cărții propune o altă premisă. Un tată nu a fost de acord cu alegerea fiicei lui cu privire la partenerul ei de viață. Yoko dorea să-și reîntâlnească tatăl.Ea încearcă să repare o greșeală din trecut care a marcat-o în viața de zi cu zi și cu care nu se poate împăca. Nu a vrut să-și mai vadă tatăl, dar apoi acesta a murit. Pe tată îl chema Mochizuki.
Sentimentul fiicei că a greșit devine apăsător. Mama a fost singura care a păstrat legătura cu ea . Femeia s-a căsătorit cu un bărbat, care s-a dovedit a fi un monstru imediat după ce aceasta a rămas gravidă și au început să apară responsabilitățile și problemele.
Femeia a divorțat și și-a asumat singură creșterea băiatului ei, Mitsuru. Ulterior dorind să-și refacă viața, un alt bărbat a păcălit-o. Acest fapt a făcut-o să realizeze că este posibil să aibă „ ghinion în dragoste”.
Autorul reuște să expună cu naturalețe conflictul puternic dintre părinți și copii, care lasă urme adânci. Personaje sale sunt puse în situații dure de viață, neprevăzute, aproape de neconceput, care creează clivaje în interiorul familiei.
Yoko reușește până la urmă să se reîntâlnească cu tatăl ei în trecut, iar singura mulțumire este aceea că bunicul și nepotul reușesc că se cunoască. Ce își vor spune aceștia după tot acest timp petrecut în incertitudine, regrete și suferință?
Capitolul meu favorit al cărții este ultimul, „Bomboane de ciocolată de Valentine’s Day”, pentru că scoate la suprafață o serie de trăiri și de îndoieli specifice vârstei adolescenței, cu care ne-am confruntat cu toții la acel moment : prima iubire, capriciile, prezența romantismului, micile nesiguranțe, fâstâciri etc.
În prim plan avem două prietene, cele două fete complet diferite ca stil și atitudine : Ito Tsumugi și Ayame. Una, frumoasă din cale afară, prototipul celei mai bune prietene din școală căreia poți să-i mărturisești secretele legate de băieții care îți plac, cealaltă mai băiețoasă Tsumugi, era pasionată de castele vechi.
O poveste despre o prietenie adevărată și acceptarea celuilalt cu tot cu defectele sale, care ajunge să se destrame din cauza unor neînțelegeri. Tsumugi și Ayame mergeau des la cafeneaua Funiculi Funicula, devenind în timp cliente fidele ale acestui „loc magic”, acolo unde comandau de fiecare dată băutura lor preferată: „Latte de matcha prăjit”.
Asta până în ziua în care Tsumugi află că, băiatul de care era îndrăgostită, o prefera pe Ayame. Acest fapt a sădit în sufletul fetei ranchiună și invidie, specifice vârstei primelor iubiri. Din acel moment, ea a început să o evite pe Ayame. Întâlnirile dintre ele s-au rărit. Au început să meargă pe drumuri diferite.
Autorul ne provoacă să facem un exercițiu de imaginație, în care să ne închipuim că avem șansa de a încheia socotelile cu trecutul. Cu toții avem regrete sau oameni dragi pe care am vrea să-i revedem, să le vorbim, să putem să mai fim măcar o dată în prezența lor. Această ficțiune trezește imaginația ficăruia dintre noi și ne face să ne punem întrebarea : Dacă ni s-ar oferi șansa să ne întoarcem pentru o clipă în trecut ? Cu cine am dori să ne întâlnim și de ce?
„Bomboane de ciocolată de Valentine’s Day” este o poveste care vorbește despre cât de puțin cunoaștem de fapt un om. Cutia de bomboane de ciocolată pe care Ayame i-o dă lui Tsumugi reprezintă în mod simbolic curajul de a mărturisi sentimentele cuiva, oferind ocazia perfecta de a reflecta asupra amintirilor comune, pe care fiecare dintre noi le construiește alături de cineva drag, fie el prieten, iubit sau membru al familiei.
“E nevoie de timp ca să repari o relație care s-a rupt chiar și din cauze minore. De cele mai multe ori, nici o parte nu e dispusă să accepte opinia celuilalt și legătura rămâne ruptă ani de zile. Nu e ușor să repari o relație. Nici nu e de mirare, căci sufletul omului e complicat și greu de înțeles. Cu cât ai încredere în celălalt, cu atât e mai dificil să accepți furia și tristețea că ai fost înșelat. Tsumugi nu știa dacă întâlnirea lor se va termina cu scuze din partea uneia dintre ele, sau dacă situația se va complica și mai mult. Dar… Era sceptică. Nu credea că trauma unei relații rupte se putea vindeca într-un timp atât de scurt, până se răcea cafeaua din ceașcă.” (p.230).
„Până nu uităm ce înseamnă bunătatea” este o carte care rămâne mult timp în mintea cititorului poate și pentru că se compune ca o confesiune despre pierderi , dar mai ales despre oamenii pe care i-am iubit cândva și a căror prezență ne lipsește. Romanul se adresează deopotrivă iubitorilor de cafea , dar și celor care își doresc să citească o poveste originală, lipsită de clișee și încărcată de farmecul literaturii japoneze atât de diferită și totuși atât de acaparatoare. Alegerea potrivită pentru vacanța de vară!
