Vă este dor de teatre? Teatrele românești sunt în vacanță. Spre deosebire de multe alte locuri din lume unde reprezentațiile nu încetează niciodată, la București nu prea ai ce vedea, cel puțin la teatrele de repertoriu, intre sfârșitul lui iunie și cel al lui septembrie sau chiar octombrie. Da, stiu, sunt spectacole de divertisment, există minunatul festival estival de la Constanta, se organizează dialoguri cu oamenii de teatru și unele teatre independente profita de timpul și dorul nostru pentru a ne atrage la spectacolele lor, care de multe ori oferă surprize minunate. Teatrele mari însă și-au închis porțile și casele, și până când regizorii și actorii se întorc odihniți și inspirați, sper, pe scene, noi, spectatorii, trăim din amintiri. Îmi face deci plăcere să-mi amintesc 5 dintre cele mai interesante spectacole pe care le-am văzut în ultimele două luni ale stagiunii trecute. Le recomand pe toate, dacă nu le-ați văzut încă, în speranța că ele vor fi pe afiș și în stagiunea care va începe curând, curând. Mai este doar o lună, cel mult două.
‘Răscoala’ – regia Dragoș Alexandru Mușoiu, Grupul #Reactor din Cluj
Incep cu un spectacol venit din provincie: ‘Răscoala’ – spectacolul grupului #Reactor din Cluj pe care eu l-am văzut la Centrul Replika și care este pentru mine cel mai bun spectacol de teatru pe care l-am văzut în România în ultimii ani. Scenariul lui Alexa Băcanu preia personajele si cadrul social și istoric al romanului lui Rebreanu și le transformă într-un spectacol de teatru total, cu rezonanțe politice în actualitate. Putem discuta si dezbate pro sau contra anumite detalii sau interpretări ale textului, dar mesajul care poziționează anul 1907 ca anul zero al secolului istoric românesc este puternic, la fel și avertismentul despre orbirea clasei politice și pericolele fracturilor sociale. Muzica este compusă de Boros Csaba, Danaga și Radu Dogaru, și din punct de vedere muzical mi-a plăcut mult ce am văzut și mai ales ce am auzit în mica sală de la Replika. Actorii dau totul pe scenă în două ore și jumătate fără pauză în care am fost fascinat mai tot timpul.
Decameron 135666 – regia Alexander Hausvater, Teatrul Dramaturgilor Români
‘Decameron 135666’ scrisă și regizată de Alexander Hausvater și reprezentată la Teatrul Dramaturgilor Români din București este mult mai mult decât un spectacol de teatru, este o experiență de viață unică, imersivă și zguduitoare pentru actori și pentru public. Scenografia creată de Mirela Trăistaru întroduce publicul în universul concentraționar în care se petrece drama actorilor pe care călăii încearcă să-i reducă la rolurile de marionete de divertisment crud. Combinația dintre textele clasice – pline de umor și umanism la sursă – și tragicul situației în care sunt executate lucrează perfect. Am văzut multe spectacole despre Holocaust, război, represiune, dar foarte puține au reușit ca acesta să mă facă să trăiesc imensitatea ororii. Poate tocmai pentru că este vorba despre teatru – lumea ca scenă, lumea de ieri și de azi pe scenă, scena ca supraviețuire. Echipa de actori este formidabilă, în special Ioana Calotă care joacă cu o intensitate care mi-a amintit-o pe Giuletta Masina, cea din ‘La strada’. La sfârșitul spectacolului actorii nu se întorc. Au plecat acolo de unde nimeni nu se mai întoarce. Aici le pot adresa, lor și tuturor celor care au creat ‘Decameron 135666’ my standing ovations.
Doctorul – regia Andrei Şerban, Teatrul Nottara
‘Doctorul’ la Teatrul Nottara este un spectacol intens și complex, care aduce în fața spectatorilor multe dintre conflictele culturale și etice ale lumii contemporane. Poate chiar prea multe. Textul inițial a fost ‘Profesorul Bernhardi’ de Arthur Schnitzler, care aducea în fața publicului vienez problemele legate de identitatea austro-ungară în contextul antisemitismului epocii și conflictul dintre știință și biserică. Versiunea din 2019 a lui Robert Icke nu abandonează ideile principale ale piesei lui Schnitzler, dar adaugă elemente legate de puterea mediilor de comunicare și în special a rețelelor sociale, identitatea rasială și de gen, conflictele dintre culturile woke și cele conservatoare și relația dintre avere și puterea politică.
La toate acestea, regizorul Andrei Șerban a adăugat încă un strat de idei traduse în jocuri de scenă și contra-distribuiri rezultate din propriile sale experiențe și convingeri despre conflictele culturale din lumea de azi. Interesant, dar poate cam mult chiar și pentru două ore și jumătate de spectacol. Scenele cele mai interesante sunt cele din partea a doua a spectacolului, chiar dacă tensiunea dramatică nu este susținută la același nivel de-a lungul întregii seri. Am apreciat jocul actorilor (mulți în roluri duble) și mai ales cel al Andreei Grămoșteanu, implicată și convingătoare în rolul principal. Nu pierdeți ocazia de a vedea acest spectacol. Chiar dacă nu vă va place tot, veți avea la ce reflecta și despre ce discuta.
Hello, Ceaușescu – regia Matei Lucaci-Grünberg, Teatrul de Comedie
Dintre multele spectacole despre perioada comunismului pe care le-am văzut la București în ultima vreme ‘Hello, Ceaușescu’ este cel care mi-a mers la inimă. Scenografia Iulianei Vîlsan imersează spectatorii în atmosfera ultimului an al dictaturii încă înainte de prima replică. Textul scris de Matei Lucaci-Grünberg și de Eduard Bunac aduce în acest spațiu personaje credibile, complexe, diverse, reprezentative. Temerile și speranțele noastre, iluziile și micile îndrăzneli pe care le-am trăit sunt toate acolo. Melodrama este și ea prezentă, cu senzație de déja-vu evidentă, căci ideea este evident împrumutată din filmul german ‘Goodbye Lenin’. Cred că această sursă ar fi trebuit menționată pe afiș. Interpretarea echipei de actori este excelentă, cu mențiuni speciale pentru Delia Nartea, Carol Ionescu și Cătălina Mihai. Spectacolul durează peste trei ore (cu pauză), dar nu mi s-a părut excesiv căci tema m-a captivat și personajele au avut timp să câștige profunzime.
Procesul lui Eichman – regia Mihai Călin, Teatrul Național
Firesc, am fost foarte curios să văd pe scena Naționalului bucureștean premiera mondială a docu-dramei lui Motti Lerner ‘Procesul lui Eichmann’ în traducerea Denisei Idel. Textul folosește stenogramele și înregistrările filmate ale procesului de la Ierusalim din 1961, relatările și memoriile unor participanți cheie, adăugând elemente de ficțiune legate de relațiile germano-israeliene, de presiunile politice exersate asupra procurorilor, dar și de personalitatea lui Eichmann și relația cu soția sa. Spectacolul este pus în scenă în mod sobru și eficace de Mihai Călin, care interpretează și unul dintre rolurile principale. Richard Bovnoczki își asumă dificilul rol al monstrului executant al uneia dintre marile crime din istoria omenirii. În vremuri în care banalitatea răului copleșește din nou actualitatea, spectacole ca acesta sunt necesare pentru a înțelege rădăcinile terorii. Sper că va fi văzut de mulți spectatori, mai ales tineri și nu doar, și va lăsa impresie și va fi discutat și dezbătut, așa cum a fost și în seara aceasta.
