Codruța Florea, scenaristă, documentaristă, traducătoare și asistentă producător la NTD Film, este membră a echipei „România Sălbatică” din 2019, iar pentru „Delta Sălbatică” semnează scenariul alături de Dan Dinu. Împreună au cercetat și au construit povești despre specii, despre efectele intervenției umane și despre rolul central al apei în ecosistemul Deltei.
Universul „Delta Sălbatică”, un documentar filmat pe parcursul a cinci ani, de Dan Dinu și Cosmin Dumitrache, va putea fi descoperit din 23 octombrie, în cinematografe. Filmul distribuit de August Film va circula în 10 orașe, în proiecții speciale în prezența regizorului Dan Dinu.
Aflăm de la Codruța Florea cum se construiește un scenariu pentru un documentar de natură, în ce măsură contează influențele literare și are special „Delta Sălbatică”. Filmul este destinat tuturor categoriilor de public și încearcă să atragă atenția asupra importanței apei și protejării unui sistem unic în Europa. De asemenea, o parte din încasări vor fi direcționate către un proiect de renaturare a unei zone din Delta Dunării.
– Un scenariu de documentar de natură se construiește pe cercetare, nu pe imaginație — ce cărți, studii sau texte științifice despre Delta Dunării te-au ghidat cel mai mult în scrierea acestui film?
În general, cel mai important punct de plecare pentru filmele noastre documentare este observarea empirică, pe teren, a anumitor comportamente ale animalelor sălbatice sau a anumitor fenomene. În cazul documentarului „Delta Sălbatică” a ajutat foarte mult experiența avută de Dan Dinu și de Cosmin Dumitrache pentru filmarea episodului despre Deltă din cadrul seriei „Descoperă România Sălbatică”. Atunci când pornești de la observațiile din teren este mai ușor să știi în ce direcție să îți duci cercetarea ulterioară. Materialele din care am realizat documentarea au fost numeroase, de la articole sau studii științifice din publicații de specialitate sau site-uri dedicate, la enciclopedii ornitologice sau la informațiile publicate de instituții precum ARBDD (Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării), INCDDD (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare a Deltei Dunării) sau ONG-uri de notorietate precum SOR (Societatea Ornitologică Română), WWF România, Milvus sau Rewilding România. După scrierea aproape finală a scenariului, acesta a fost trimis spre verificare specialiștilor biologi, ornitologi, botaniști, geologi care ne-au confirmat corectitudinea informațiilor sau ne-au indicat direcțiile în care ar trebui să mergem.
– Există cărți sau autori din literatura de natură (non-fiction sau eseu) care te-au influențat ca stil, dincolo de sursele strict științifice folosite pentru documentare?
Stilul pe care noi îl abordăm în scrierea scenariilor este destul de asemănător celui folosit în textele din în așa numitele filme documentare “blue-chip” de la BBC, acele producții ample în care sunt prezentate în detaliu comportamente, interacțiuni și influențe, într-un limbaj prietenos și accesibil publicului larg. Încercăm să preluăm informațiile științifice care explică un anumit fenomen și să le transpunem într-un limbaj ușor de înțeles și să adăugăm o încărcătură emoțională momentului, pentru că emoția este de fapt elementul care ajută la reținerea unei informații și la crearea atașamentului față de personaje. Cartea “Water Always Wins” (Apa învinge întotdeauna), scrisă de Erica Gies ne-a inspirat în abordarea unor secvențe în care ne doream să evidențiem interacțiunea apei cu alte elemente ale ecosistemului.
– Cum treci de la un articol științific dens la o replică simplă, care trebuie să sune firesc când e spusă de o voce narativă precum apa?
În aceste situații ne-a ajutat foarte mult faptul că naratorul este chiar apa. În acest fel, ea poate avea și o voce atotcunoscătoare și să explice fenomene din ecosistemul pe care chiar ea îl creează și îl susține, dar în egală măsură poate avea și o voce sensibilă și plină de emoție, prin care ne transmite mesaje menite să ne pună pe gânduri, să ne ridice semne de întrebare legate de felul în care ne raportăm la natură.
– Cum verifici, ca scenaristă, dacă o informație biologică sau ecologică formulată mai simplu, pentru documentar, e suficient de solidă pentru a deveni parte din poveste, fără să sacrifici acuratețea pentru efect dramatic?
Au fost multe informații științifice interesante la care a trebuit să renunțăm în cele din urmă din cauză că lucrurile erau destul de complicate și nu reușeam să le simplificăm atât de mult cât ar fi cerut-o scenariul. Nu am vrut să sacrificăm acuratețea datelor științifice pentru nimic, nici pentru structura scenariului, nici pentru efectul dramatic. Dacă ar fi să numesc o „stea călăuzitoare” în ceea ce privește conținutul în sine al scenariului, aceasta ar fi exactitatea informațiilor prezentate.
– Documentarul de natură are, de obicei, două scenarii: unul scris înainte de filmare, ca ghid, și unul reconstruit din materialul deja filmat — cât de mult s-a schimbat structura narativă a filmului de la primul scenariu la varianta finală?
E mult spus că a existat un scenariu înainte de filmare. Inițial, a existat o structură foarte generală a scenariului, au existat câteva idei majore de la care am plecat și au existat niște etape care țineau de ceea ce oferea natura într-un anotimp sau altul, adică știam la ce ne așteptăm în linii mari să găsim pe teren, din punct de vedere al speciilor, peisajelor, modificări în habitate. De la acele idei și capitole inițiale, au mai apărut alte câteva pe parcurs, la altele am renunțat, fiecare idee a început treptat să fie îmbrăcată în texte detaliate, iar scenariul a fost practic într-un continuu proces de schimbare până în momentul înregistrării vocii cu actrița Medeea Marinescu și chiar și atunci au mai apărut modificări. Scenariul, la fel ca toate celelalte elemente care alcătuiesc forma finală a filmului, este asemeni unui organism viu, care trece prin tot felul de etape și schimbări, e ca un copil pe care îl ajuți să crească și să ajungă la maturitate.
– Documentarele de natură urmează, de multe ori, o structură clasică în trei acte — introducere, conflict, rezoluție — cum ai aplicat acest tipar la o Deltă care nu are un „erou” uman clasic?
În natură, fiecare personaj trece prin acest tipar existențial poate și de câteva ori pe zi, iar prin documentarul nostru am dorit să prezentăm cât mai amplu un ecosistem care el, în sine, conține nenumărate introduceri, intrigi și concluzii. Unul dintre motivele pentru care am ales ca personaj principal un element al naturii profund implicat în crearea acelui ecosistem și în susținerea întregii vieți sălbatice din el, a fost exact acesta, să avem un fir comun care leagă toate aceste destine și un cadru în care să le primim și să le ascultăm poveștile.
– Ai scris scenariul alături de Dan Dinu — cum funcționează practic o colaborare între cercetătoare și regizor, mai exact cine propune structura narativă și cine o ajustează în funcție de imagine?
Dan și cu mine lucrăm împreună la scenarii de filme documentare din 2020, așa că ne-am format un mod de lucru destul de bine pus la punct. Pornim de la structura generală a filmului, care este gândită de Dan din perspectivă regizorală, iar apoi construim împreună textul, bucată cu bucată. Nu există neapărat o împărțire strictă a rolurilor pe această etapă de producție. Unele secvențe le scriu eu, altele Dan, iar apoi ne citim și ne completăm reciproc textele. Cred că unul dintre avantajele colaborării noastre este că ne-am obișnuit să lucrăm împreună și suntem, de cele mai multe ori, pe aceeași lungime de undă. Iar atunci când avem opinii diferite, discutăm, ne argumentăm ideile și ajustăm până când ajungem la o variantă în care credem amândoi.
– Filmul dă „voce apei”, interpretată de Medeea Marinescu — ca scriitoare, cum ai construit o voce narativă non-umană care să sune poetic, dar să rămână credibilă științific?
Pe cât de greu a fost în anumite momente să spunem lucrurile din perspectiva apei, pe atât de potrivit a fost totuși acest personaj pentru a crea cadrul amplu în care frumusețea Deltei să se poate exprima. Ca element principal al naturii și în calitate de creatoare a acestui ecosistem deosebit, vocea apei are greutate în tot ceea ce transmite, ea știe tot ce se întâmplă în universul creat de ea, iar asta ajută mult în susținerea credibilității mesajului științific. Pe de altă parte, apa este poate cea mai „poetică” dintre elementele naturii, poate fi suavă sau dură, calmă sau furibundă și se poate întrupa în forme diverse.
– Cum ai decis tonul vocii-narator — mai liric, mai informativ, mai personal — și cât de mult a fost aceasta o decizie literară, nu doar una de regie?
Așa cum de foarte multe ori natura a fost cea care a decis care dintre poveștile sale vor ajunge în film, tot ea a decis adesea ce ton ar fi mai potrivit pentru o secvență sau alta. Când filmezi un pui de ciocîntors, aflat sub un soare dogoritor, care încearcă din greu să țină pasul cu părinții și să găsească ceva de mâncare și un pic de umbră, tonul pe care urmează să îl folosești pentru această secvență vine natural din însuși dramatismul situației. Majoritatea secvențelor au dictat chiar ele ce ton ar fi indicat să folosim pentru a reda cât mai corect realitatea din teren. Dar desigur că au existat și situații oarecum neutre din punct de vedere emoțional, pentru care am dat noi o direcție de ton în așa fel încât să putem introduce în scenariu o modificare de stare, astfel încât publicul să rămână conectat în continuare la film. Și aici mă refer mai ales la acele secvențe pentru care am dat o interpretare comică, cum ar fi cea cu brotăcelul răsăritean sau cea a cuplului de cucuvele, momente haioase care au prins bine în structura filmului și care au produs ilaritate în rândul publicului.
– În actul al doilea al unui documentar, care e de regulă cel mai substanțial, se acumulează cea mai mare parte a informației și tensiunii — cum ai gestionat, la „Delta Sălbatică”, multitudinea de povești despre specii diferite fără să fragmentezi filmul?
Cred că asta a fost, de fapt, una dintre cele mai dificile părți ale întregului proces. Aveam foarte multe povești, specii și situații diferite pe care voiam să le includem, fiecare interesantă în felul ei, și exista riscul ca filmul să devină o succesiune de povești separate, fără o legătură suficient de puternică între ele. Ne-a ajutat foarte mult viziunea regizorală pe care Dan a avut-o încă de la începutul proiectului și felul în care a construit arhitectura generală a filmului. A împărțit povestea în capitole mari, iar această structură ne-a oferit permanent un fir roșu pe care să îl urmăm. Provocarea adevărată a fost la trecerile dintre povești. Să treci, de exemplu, de la o secvență despre brotăcel la una despre chire fără ca publicul să fie deranjat de schimbarea de subiect nu este întotdeauna atât de simplu. În aceste situații am avut nevoie de variante, discuții și brainstorming. Am încercat, pe cât posibil, ca fiecare poveste să o pregătească pe următoarea și ca schimbările de subiect să pară firești. Până la urmă, cred că tocmai aceste legături dintre povești fac ca multitudinea de informații să funcționeze ca o singură narațiune, nu ca mai multe povești puse una lângă alta. Desigur, la această unitate a contribuit mai ales firul nostru roșu și personajul principal, apa, care a legat toate aceste aspecte și le-a oferit coerența de care aveau nevoie.
– Documentarul vorbește despre efectele intervenției umane asupra ecosistemului — cum ai păstrat echilibrul între informația fermă, aproape jurnalistică, și tonul emoțional necesar unei povești de cinema?
Cred că acest echilibru a fost unul dintre lucrurile pe care le-am construit și ajustat de multe ori pe parcurs. Inițial, unele dintre textele mele erau mai dramatice, însă, discutând cu Dan, ne-am dat seama că imaginile transmit deja foarte mult. Lor li se adaugă sunetul și muzica, iar dacă am încărca și textul cu prea mult dramatism, am risca să împovărăm emoțional prea mult mesajul. Publicul ar trebui să aibă spațiu suficient să absoarbă informația și să o treacă prin filtrul propriu, fără să i se indice ce să simtă. Am încercat să lăsăm informația să fie cât mai clară și bine argumentată, fără să pierdem însă dimensiunea emoțională a poveștii. Până la urmă, vorbim despre realități și procese care se întâmplă în natură și despre felul în care anumite intervenții ale oamenilor le pot modifica. Cred că rolul nostru este, în primul rând, să le arătăm și să le explicăm cât mai onest. Iar emoția să vină din întâlnirea dintre informație și imagine. Ne dorim ca ceea ce află spectatorul să îi trezească o formă de înțelegere și, mai departe, poate chiar dorința de a privi natura cu mai multă atenție și de a contribui la protejarea ei.
– Dintre toate poveștile posibile despre speciile din Deltă, care a fost cea mai grea decizie narativă — ce ai lăsat pe dinafară, chiar dacă cercetarea era solidă, pentru că nu servea firul poveștii?
Au fost mai multe decizii grele cu privire la povești pe care a trebuit să le scoatem din varianta pentru cinematograf a documentarului, din motive care au ținut mai degrabă de lungimea filmului decât de firul narativ. Așa a fost în cazul poveștii cu puiul de nagâț, cea a plantelor acvatice și a algelor, povestea chirelor sau cea a pelicanilor creți cu pui mari, asta ca să dau doar câteva exemple. Acestea erau toate povești scrise și montate deja, iar decizia de a le scoate nu a venit ușor, însă ne-am consolat cu ideea că informațiile nu se vor pierde, iar publicul va avea ocazia să se bucure de ele întrucât le vom include în seria de patru episoade Delta Sălbatică, pe care ne-am propus să o finalizăm anul viitor.
– Dacă ai privi „Delta Sălbatică” ca pe o carte, nu ca pe un film, ce capitol ai considera cel mai bine scris, și ce ai rescrie altfel?
Mă simt atașată cel mai mult de capitolul incendierii stufului, este bine dozată emoția acolo, livrată în etape, iar informațiile se împletesc armonios cu firul dramelor care se produc în toată această secvență. Dacă „Delta Sălbatică” ar fi o carte și nu un film, am avea pe de o parte avantajul de a nu fi limitați la o anumită lungime a poveștilor și pe de altă parte nu am depinde de imaginile pe care poate ne-am fi dorit să le obținem în teren dar nu am reușit. Astfel, am putea să dezvoltăm mai mult subiecte interesante sau am putea introduce și alte povești, cum ar fi cea a cormoranului mare, o pasăre cu niște abilități și calități fizice extraordinare de a se scufunda și de a pescui la adâncimi foarte mari sau am putea să răspundem pe larg la întrebări de genul, de ce nu le îngheață iarna picioarele păsărilor de apă, întrebări care necesită explicații detaliate pentru a putea fi înțelese pe deplin și pentru care, din păcate, nu este tot timpul suficient loc într-un film documentar, mai ales în cele de tipul feature, destinate difuzării în cinematografe.
– Mulțumim!
(Sublinierile ne aparțin.)
