Octombrie este luna în care toamna își intră cu adevărat în drepturi. Toamna este anotimpul meu preferat pe care îl asociez cu mersul mai des la cinematograf .
Recomandările mele din cadrul acestui top se referă deopotrivă la filme care au în prim plan ideea de negociere a relațiilor pe care le avem, fie ele de familie, prietenii îndelungate, iubiri pătimașe sau căsnicii trainice, dar și o selecție de filme numai bune de văzut de Halloween.
În diminețile reci în care ne vom bea cafeaua înainte de începerea unei noi zile de toamnă, să nu uităm să ne oprim o clipă din agitația cotidiană și să admirăm culorile arămii și roșietice ale naturii. Nimic nu se compară cu o frunză roșie căzută pe pământ ce se încăpățânează să rămână locului, în ciuda vântului nemilos care suflă din toate părțile.
1. On Golden Bond – Mark Rydell, 1981
On Golden Pond rămâne în istoria cinematografiei drept singurul film în care au jucat împreună o familie celebră de actori, tată și fiică, Henry Fonda (aflat la finalul carierei sale) și Jane Fonda (în plină ascensiune).
Filmul aduce în fața privitorului o poveste despre puterea de îi ierta chiar și pe membrii propriei familii.
Un cuplu de vârstnici, Norman ( Henry Fonda) și Ethel (Katherine Hepburn) care a trăit toată viața împreună trebuie să învețe să accepte bătrânețea și să se confrunte cu schimbările aduse de această etapă. Asemeni copacilor care toamna își schimbă culoarea . Aceștia trăiesc din amintiri în interiorul casei de lângă ponton sau fac o plimbare cu canoe, îmbrăcați în pardesie groase , sub lumina soarelui târziu de toamnă.
Liniștea de la Golden Pond este întreruptă de sosirea unei scrisori, în care fiica lor își anunță vizita, chiar de ziua tatălui, care împlinește vârsta de 80 de ani. Chelsea (Jane Fonda) vine însoțită de noul ei iubit, Bill Ray (Dabney Coleman) și de fiul lui Billy Ray Jr. (Doug McKeon).
Pierderile de memorie ale tatălui, deși rare, sârnesc îngrijoararea lui Ethel. Grija femeii față de bărbatul iubit respectă jurămintele rostite atunci când s-au căsătorit : „la bine și la rău”.
On Golden Pond este o dramă foarte bine construită care explorează relațiile dintre personaje, dar și o călătorie neconvențională care sondează relația complicată a unui tată cu fiica lui.
Apariția iubitului lui Chelsea pare că perturbă apele și mai mult. Tatăl este supărat că nu are nepoți, care să-i ducă mai departe numele, vizita scoțând la iveală duritatea acestui tată și capacitatea sa de a răni sentimentele celor din jur.
Norman se folosește de un întreg arsenal de remarci rigide, dure, nepotrivite, demonstrând o lipsă acută de empatie, dar și faptul că este perocupat de propria persoană.
Există câteva cadre cu natura aflată în plină transformare care îți taie respirația. Calmul naturii intră în contradicție cu tumultul acestei familii. O fiică care nu se mai regăsește în acest loc, presupus al copilăriei și care se îndoiește de iubirea propriului tată, mult mai bătrân. Ies la iveală o serie de lucruri ascunse, nespuse și de trăiri refulate.Chelsea caută din răsputeri iertarea, împăcarea cu trecutul plin de traume.
Toamna, fiecare își reia viețile acompaniați de ciripitul păsărilor. Plimbarea acestor vârstnici, resemnați, dar care rămân împreună este momentul în care se face un bilanț al noilor începuturi, scăldate în razele blânde ale apusului de toamnă. Este imposibil să nu plângi la acest film.
On Golden Pond este filmat în Panavision.
2. Autumn Leaves – Robert Aldrich, 1956
Regizorul Robert Aldrich a fost recompensat cu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin pentru Autumn Leaves.
Filmul spune povestea lui Milly Wetherby (Joan Crawford), despre care toate lumea credea că are o grămadă de admiratori, când în realitate ea era mai singură ca oricând.
Într-o seară de toamnă, ea merge la concertul de muzică clasică iar ulterior decide să cineze la un restaurant din apropiere.
Un străin, pe numele său Burt Hanson (Cliff Robertson) se așează la masa ei încercând să o cucerească. Se declanșează o iubire fulgerătoare. Aceștia devin iubiți mult prea repede, fără să apuce să se cunoască cu adevărat.
Cei doi nu pot sta despărțiți. Merg împreună la cinema, se simt bine, liberi unul în compania celuilalt.
O secvență memorabilă este aceea în care cuplul dansează pe melodia lui Nat King Cole, Autumn Leaves, pecetluind astfel pe vecie legătura lor.
Femeia simte că Burt parcă ar ascunde un secret, cu toate acestea pică în mrejele acestui bărbat, în aparență “dandy”, care se grăbește să o ceară de nevastă în ciuda diferențelor evidente dintre ei. De aici totul se desfășoară pe repede înainte, cei doi căsătorindu-se în pripă.
Un plan narativ important al filmului este legat de căsătorie. Ce mai înseamnă căsătoria și cum o alegere nepotrivită se poate transforma într-un coșmar.
Performanța actoricească a lui Joan Crawford în acest rol de compoziție este indiscutabilă, în timp ce lui Cliff Robertson îi vine mănușă rolul bărbatului cu tulburări psihice.
Milly rămâne alături de Burt până la capăt, în ciuda unei serii întregi de trădări, dezamăgiri și decepții, demonstrând că nimic nu poate sta în calea dragostei și a pasiunii. Atumn Leaves este un thriller psihologic, cu happy-end , care urmărește îndeaproape dinamica unui cuplu aflat în suferință, datorită trecutului unuia dintre parteneri.
3. Halloween – John Carpenter, 1978
Se spune că denumirea de Halloween devine celebră , datorită poetului scoţian Robert Burns, ce a dat astfel titlu unei poezii pe care a scris-o. Însă originile termenului sunt altele. Fiind o sărbătoare simbolică ce are legătură cu Ziua morţilor, cuvântul este de fapt o alăturare între „hallow ” ( de la sfânt – holly- Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor-1 noiembrie) şi „een” ( de la seară – eve – seara dinainte) .
Halloweenul a trecut prin diferite schimbări de la începuturi şi până astăzi, dar câteva lucruri au rămas la fel : mirosul de dovleac proaspăt precum şi sentimentul că poţi să-ţi confecţionezi propria mască cu care să îi sperii pe cei din jurul tău.
Atunci când vine vorba de filmele tematice pentru Halloween, oferta este diversificată . De la spirite rele, fantome, vrăjitoare, vampiri ( contele Dracula) , vârcolaci, zombie , extratereştii, până la cele mai bizare apariții şi culminând cu psihopați, gata să atace.
În anii ’70, ’80 şi ’90 regăsim o serie de filme cu un mesaj puternic (aproape ca un strigăt) pe care îl transmit dincolo de genul din care fac parte , genul horror. Cuvintele cheie cand vine vorba de horror sunt : sinistru, macabru, grotesc, sangeros , terifiant etc
Despre John Carpenter ştim că este unul dintre cei mai cunoscuţi regizori de film- horror din SUA.
În 1978 apare Halloween. Spre deosebire de alte filme de gen specifice, Halloween-ul este mai degrabă un thriller cu puternice accente horror .
Tema muzicală conferă originalitate . Senzaţia unui pian a cărui clape sunt dezacordate iar cineva se încăpăţanează să apese pe ele amintește pe alocuri de muzica sinistră din castele sau conace bantuite.
Acţiunea se petrece chiar în noaptea de 31 octombrie, într-un cartier de case dintr-o suburbie americană , unde familiile au grijă de odraslele lor , ţinându-i departe de ororile lumii prin bunăvoinţa dădacelor angajate să îi înlocuiască cât timp sunt plecaţi.
Dovlecii confecţionaţi de copii sub formă de felinare care aduc lumină sau râsetele celor care aşteaptă nerăbdători să-şi primească dulciurile, vor fi în curând înlocuite de ţipete ascuţite şi dorinţa de a primi ajutor.
Jamie Lee Curtis fiica lui Janet Leight (actriţa principală din Psycho ) şi a celebrului Tony Curtis, debutează în cinematografie, cu personajul Laurie Strode. Laurie Strode învaţă că realitatea nu este nici pe departe presărată doar cu momente de siguranţă şi linişte, ba din contră pericolele pândesc la tot pasul.
Aceasta îşi dă seama că este o „ţintă sigură” în ochii atacatorului, nu neapărat pentru faptul că este dădacă şi are misiunea de a proteja doi copii, ci pentru că nu este pregatită din punct de vedere emoțional de eventuala întâlnire cu atacatorul, prin urmare devine slabă.
Însă confruntarea cu „răul” din umbră , cu cel care alege la întamplare victimele este iminentă. Misterul înconjoară în permanenţă personajul negativ , Michael Myers, astfel încât nimeni nu poate anticipa care va fi următoarea sa mişcare.
4. Fading Gigolo – John Turturro, 2013
Scris şi regizat de John Turturro, Fading Gigolo este o comedie dulce-amară , un film ieşit din tiparele clasice şi original.
Filmat în totalitate în New York şi în cartierul Brooklyn (toamna) oferă încă de la început privitorului un sentiment acut de nostalgie .
Frunzele răzleţe se pot zări peste tot pe trotuarele New Yorkului,şi in cartierele sale , în special cel evreiesc.
Trebuie menţionată tema muzicală a filmului,pe acorduri rafinate de jazz. Ritmicitatea anilor ’50 şi câte ceva din atmosfera Epocii Jazz (anii ’20) îşi fac simţită prezenţa.
John Turturro este secondat în film de nimeni altul decât : Woody Allen.
Este o premieră să îl vedem pe Allen în ipostaza de actor, într-un film care nu este regizat de el. Duo-ul Allen -Turrturo reprezintă sarea şi piperul acestui film presărat cu replici inteligente şi comentarii acide (cu care ne-a obişnuit de altfel Allen dintotdeauna).
Allen este Murray , un librar deznădăjduit pentru care viaţa nu mai are nici un farmec. Asta până în momentul în care, pornind de la un pariu,de la o vorbă în vânt, Murray vede în mult mai tanarul sau prieten şi tovaraş Fioravante ( florarul) , un bărbat capabil de orice pentru a-şi atinge scopurile.
La început însă, Fioravante nu se consideră potrivit pentru „meseria” de gigolo şi luând totul ca pe o glumă , îi declară lui Murray că se vede ca pe un barbat „dezgustător” replica vine imediat „Eşti dezgustător într-un mod pozitiv” .
O data intrat în acest joc , Fioravante gustă puţin din viaţa imprevizibilă, dar şi încărcată de superficialitate cu care vine la pachet un veritabil …….gigolo.
Enigmaticul Fioravante (Turturro) se transformă puţin, atunci cand printre „clientele” sale efervescente întalneşte o femeie diferită.
Interpretată de Vanessa Paradis, Avigal este o evreică rămasă de curând văduvă, care trăieşte izolată, dar pentru care cărţile au reprezentat întotdeauna un refugiu secret şi binefăcător.
Asemeni unei miresme de parfum , scurta si intensa idilă dintre Fioravante și Avigal se termină brusc, lăsând în urmă un aer tomnatic de iubire.
Filmul oferă ocazia de a îl vedea pe John Turturro în dublă calitate de regizor și de actor, ca un preambul la premiera celui mai nou film în care joacă anul acesta The Only Living Pickpocket in New York, în regia lui Noah Segan.
5. Wolfen – Michael Wadleigh, 1981
Halloween-ul este unul dintre momentele în care încercăm să ne conectăm cu o lume „nevăzută” despre care credem că știm aproape totul, în special datorită filmelor horror pe care le-am accesat de ceva timp sau pe care le descoperim cu înfrigurare pentru prima dată.
Unul dintre aceste filme horror care reușește să deschidă porțile unui alt tărâm este Wolfen.
Wolfen este singurul film regizat de Michael Wadleigh, lansat într-o perioadă înfloritoare pentru genul horror, decada anilor ‘80 bucurându-se de o serie de filme de referință pentru genul în cauză precum : The Shining (1980) , Friday the 13th (1980) , Halloween II (1981) , The Thing (1982), Poltergeist (1982) , A Nightmare on Elm Street (1984) , Gremlins (1984) sau Child’s Play (1988).
Filmul aduce un element de noutate care îl singularizează în raport cu celelalte filme ale perioadei (în general) și cu cele care tratează subiectul crimelor săvârșite de creaturi invisibile (cum ar fi chiar și vârcolacii), în particular.
Importanța orașului privit nu doar ca un simplu element de decor, ci ca un personaj de sine stătător, mediator al forțelor binelui și ale răului este evidențiată încă de la început, de la primele cadre ale filmului.
Povestea respectă un tipar clasic de tipul cauză -efect, spectatorul fiind pus în fața unei crime odioase care șochează prin brutalitate și care necesită o rezolvare imediată.
Modalitatea de filmare prin folosirea sistematică a procedeului de solarizare, pentru accentuarea punctului de vedere al creaturii invizibile care pândește în noapte rămâne unul dintre procesele cheie pentru dezvoltarea narațiunii filmice la care recurge regizorul.
Camera căreia i se aplică procedeul de solarizare surprinde diferite ipostaze ale orașului New York creând o imagine distorsionată a acestuia. Obsesia pentru cadre lungi care prezintă zonele degradate ale orașului, accentuând părțile ruinate ale acestuia, par la începutul filmului a fi scoase din contextul general însă se dovedesc mai târziu esențiale în alcătuirea poveștii și în dezvoltarea suspansului esențial genului horror din care face parte filmul.
A încadra filmul Wolfen în categoria horror-noir reprezintă o încercare cel puțin îndrăzneață de a explica combinația de elemente gotice, cu elemente mundane. De fapt filmul trebuie încadrat într-un context cultural și social mult mai larg care vizează procesul de urbanizare a metropolei newyorkeze și transformările inevitabile prin care a trecut aceasta în anii ’80.
În acest context, elementul horror (lupii care distrug orașul în căutare de noi victime) funcționează ca un element de legătură între două părți ale orașului New York.
Există o scenă în care lupii pornesc din Bronx spre Manhattan pentru a ucide din nou încercând să se ghideze după anumite urme lăsate de muncitorii care lucrau la construirea unui nou cartier.
Creaturi ale nopții care se ascund în cele mai ferite unghere și atacă atunci când nimeni nu se așteaptă, lupii sălbăticiți sunt de fapt reîncarnări ale unei populații de mult dispărute care a pus bazele teritoriului pe care s-a construit New York-ul și în special Manhattanul.
În rolul medicului legist se află Gregory Hines care aduce un plus de energie filmului.
Wolfen este un film horror cu multe substraturi care merită vizionat tocmai pentru că iese din tiparele cu care am fost obișnuiți.
Lupii pândesc în noapte și nimeni nu va scăpa fugind pe una dintre străzile metropolei în care trăiește!
