„Sincope”, de Bogdan Varvari
Editura Tracus Arte, București, 2025
Volumul de aforisme Sincope, scris de Bogdan Varvari, a apărut la Editura Tracus Arte, în anul 2025, reprezentând cel mai recent volum al autorului, după debutul editorial Iluzii și truisme (2010), de la Curtea Veche și volumul de povestiri din 2023 Nu uita să arunci viermii, de la editura Tracus Arte, ulterior i-au mai apărut texte și în Underground2 TM, Editura Brumar (Trilogia obiectelor) și în Laconic și Revista de Povestiri. Acest volum se află la intersecția dintre aforistic, eseistică și diarism și adună o serie de reflecții cu caracter filosofic, al căror scop este acela de a facilita pătrunderea sau dezlegarea unor condiții de a fi. Sincopele lui Bogdan Varvari amintesc de angoasele cioraniene, atât stilistic, cât, mai ales, tematic, ceea ce înseamnă că volumul se caracterizează printr-un spirit lucid, tăios și sumbru.
Volumul stă sub spectrul unui fragment din romanul Austerlitz, scris de Winfried Georg Sebald, fragment-motto care anticipează direcția tematică a însemnărilor: „Cândva în trecut am făcut o greșeală, iar acum mă aflu în viața greșită.” (p. 5). Greșeala devine fatalitate, care, la rândul său epurată de orice conotații religioase, reprezintă conștiința (sau conștientizarea) propriului eșec. Primul aforism al volumului extinde semnificația conștiinței raportându-se la cunoașterea de sine: „A te cunoaște înseamnă a-ți radicaliza eșecurile.” (p. 7). Eșecul pare a fi condiția inevitabilă a individului lucid, pentru care orice împlinire sau realizare nu reprezintă altceva decât un potențial ratat, întrucât împlinirea indică finalitate și epuizare. Mai mult decât atât, sursa lucidității este considerată a fi tocmai frica: „ Ne încifrăm fricile pentru a le descifra mai apoi ca sensuri, ca explicații mulțumitoare, liniștitoare anestezice. Înainte de a fi spus «gândesc, deci exist», Descartes ar fi trebuit să spună «mi-e frică deci gândesc.»” (p. 16). Frica este, astfel, imboldul activității filosofice și al eforturilor hermeneutice.
Aforismelor cu caracter filosofic li se adaugă diverse notații cu caracter jurnalier: „Un gândac uriaș traversând mocheta din camera de zi. Mă copleșește, brusc, aceeași oroare îngrețoșată pe care o simt în fața oricărei specii victorioase de pe acest pământ, a omului înainte de toate.” (p. 18). Luciditatea pare să fie interconectată cu aversiunea față de umanitate, iar însingurarea pare să fie unica soluție pentru o problemă fără rezolvare; secvența următoare este sugestivă în acest sens: „Din absurditatea singurătății mele contemplu cel mai bine absurditatea pe care ar implica-o pierderea acestei singurătăți.” (p. 59). Trebuie specificată, totuși, diferența dintre însingurare și singurătate, întrucât „singurătatea este un dat al ființei. Însingurarea este un efect obținut prin problematizarea singurătății.” (p. 27). Este de menționat faptul că, o trăsătură semnificativă a acestor notații se referă la distingerea dintre conștientizarea unui fapt și faptul în sine, această perspectivă fiind asociată lucidității.
Sunt de remarcat numeroasele referințe muzicale, reinterpretate în contexte personaliza(n)te, care adaugă diverse semnificații asupra viziunii generale a autorului; un asemenea exemplu poate fi observat în următorul pasaj: „Ascult Mozart, cele patru concerte pentru corn francez, pe primul de mai multe ori. Mă simt ușurat, smuls din mine însumi și absorbit într-un vârtej de lumină.” (p. 21). Muzica, prin reprezentanții de vârf ai acesteia, arată evoluția perspectivelor și emoțiilor omului de-a lungul istoriei: „Mozart & Mahler: cele două momente de adio din istoria muzicii. Prin Mozart, muzica își ia adio de la seninătatea lipsită de conținut a barocului și clasicismului, anunțând turbulențele beethoveniene și langoarea morbidă a romanticilor. Prin Mahler, muzica își ia adio de la ea însăși, pregătindu-se să devină un caz particular al zgomotului.” (p. 61). Maniera de raportarea a autorului la diversele forme de artă se caracterizează prin aceeași distanță, specifică lucidității de natură filosofică.
Sincopele lui Bogdan Varvari conturează un volum intens, volum care amintește de volumele aforistice ale unor figuri precum François de La Rochefoucauld, Blaise Pascal, Emil Cioran sau Ștefan Bolea. Luciditatea, trăsătura fundamentală a acestor însemnări, este totodată și un exercițiu (sau exercitare) a propriei conștiințe, trăsătură atipică într-o epocă a abrutizării și indiferenței. Astfel, concluzia cea mai potrivită pentru înțelegerea manierei în care autorul se raportează la actul scrisului (a exercitării propriei conștiințe) este dată de autorul însuși: „La fel, scrisul meu de-acum nu e o umbră a scrisului de dinainte, ci o împotrivire la scris. În zilele în care scriu, mă împotrivesc scrisului mai mult decât în cele în care, consecvent cu mine însumi, refuz să mă predau acestui ritual.” (p. 226-227).
