Carti Memorii jurnale Recomandat

Rebelul irlandez absolut: Brendan Behan

Cover 1”Confessions of an Irish Rebel”, de Brendan Behan

Arrow Books, Random House, 1990

Brendan Behan (1923-1964) a fost unul dintre cei mai carismatici şi atipici autori irlandezi ai secolului trecut. Dacă scriitorii irlandezi erau oricum nişte rebeli, Behan a depăşit cu mult chiar şi acest statut! Behan provenea dintr-o familie care avea o condiţie materială relativ bună, chiar dacă nu neapărat bogată şi care locuia în centrul Dublinului. Multi membri ai familiei aveau înclinaţii artistice. Tatăl său, Stephan Behan, zugrav, fusese implicat de partea taberei naţionalist-republicane în timpul Războiului de Independenţă (1919-1921) împotriva britancilor. Dar iubea şi cultura, citindu-le copiilor, înainte de culcare, din clasicii literaturii universale. Mama sa, Kathleen îşi ducea copiii la seratele literare din Dublin. Ea l-a cunoscut personal chiar pe Michael Collins, afirmând că în 1922, în timp ce era însărcinată cu Brendan, Colins îi dăduse bani pentru a se întreţine. Probabil sub influenţa admiraţiei mamei sale pentru liderul irlandez, ucis în 1922 în timpul Războiului Civil, Behan avea să scrie la numai 13 ani o poezie „Băiatul care râdea”(„băiatul” fiind Collins care a fost ucis la numai 32 de ani). Kathleen a publicat în 1984, în colaborare cu fiul său, Brian volumul autobiografic Mother of All the Behans. Unchiul său, Peadar Kearney este autorul imnului naţional al Republicii Irlanda The Soldier’s Song (Cântecul soldatului).

Brendan a avut o tinereţe zbuciumată, părăsind şcoala la 13 ani. La numai 7 ani, devenise deja membru al organizaţiei de tineret al Armatei Republicane, Fianna Eireann, iar la vârsta de 14 ani a fost promovat în IRA. În 1939, IRA a derulat acţiuni militare în zona Irlandei de Nord, dar şi organizând atentate de mică amploare în Marea Britanie. Behan a fost arestat la numai 16 ani în timp ce transporta explozibili pentru a arunca în aer docurile portului Liverpool. Următorii trei ani i-a petrecut într-o şcoală corecţională pentru minori. Initial a scris despre această experienţă un articol, dar ulterior detaliile s-au tot adunat, până când au luat amploarea unui volum, The Borstal Boy.[1]

Brendan Behan
Brendan Behan

Cel de-al doilea[2] preia firul din momentul eliberarii lui Behan din Marea Britanie şi retrasează peripeţiile şi aventurile autorului din 1942 până în 1955. Punând piciorul în portul Dun Laoire care deservea ruta Dublin-Liverpool, un ofiţer de la departamentul imigraţie îl întâmpină voios, întrebându-l Unde este permisul tău de calatorie? Behan i-a intins ordinul britanic de deportare, singurul document pe care-l avea. Ofiţerul, făcând ochi mari, l-a întreabat incredul „Esti irlandez” la care Behan a răspuns, cu umorul său spumos „Nu, de fapt sunt arab yemenit”. Imediat doi detectivi şi-au facut simţită prezenţa, spunând „Aparent el este Brendan Behan. Bine aţi revenit în Irlanda!” Însă neliniştitul Behan nu a avut astâmpăr şi şi-a continuat activităţile sale republicane. A participat la un eveniment clasic în tradiţia republicanilor irlandezi membri ai IRA: ceremonia care marca Rebeliunea Pastele din anul 1916 la cimitirul dublinez Glesnevin. Participanţii erau filaţi de Poliţie şi de serviciile speciale sud-irlandeze (Special Branch), Eamon de Valera, depăşind faza de tatonare în relaţia sa problematică cu IRA, ajungând în final la o confruntare deschisă. Poliţiştii au încercat să profite de o asemenea concentrare de lideri republicani pentru a-i aresta, fapt ce a dus la confruntări de stradă, republicanii răspunzând cu foc de arma tentativelor. În haosul creat, Behan, alături de un alt prieten, s-a refugiat într-o casa dintr-un cartier burghez chic din apropierea cimitirului, unde l-a amenintat cu pistolul din dotare pe capul familiei, nu prea fericit să aibă de-a face cu doi tineri voluntari ai IRA. Care au reuşit să se strecoare în afara perimetrului încercuit de armată şi poliţie.

Fiind daţi în căutare generală, cei doi au fost silţi să treacă în Irlanda de nord, la Belfast. Unde Behan a luat parte în cartierul naţionalist Fall Roads la o căsătorie „republicană”, mireasa fiind membră a organizaţiei de femei a IRA, Cumann na mBhan, iar mirele membru al IRA. Clădirea unde avea loc evenimentul a fost înconjurată de voluntari republicani înarmaţi cu pistoale si puşti. Însă în Ulster nu a rămas prea mult, Behan revenind la Dublin chiar dacă aflase că s-ar fi emis de către Garda, poliţia sud-irlandeză, o recomandare agenţilor de a-l împuşca pe loc, fiind considerat un element periculos, posibil înarmat. În 1942 a fost prins de autorităţile sud-irlandeze, Behan comparând în faţa unui Tribunal Special pentru Activităţi Criminale, fiind condamnat la 14 ani de închisoare pentru apartenenţă la o organizaţie ilegală şi tentativă de asasinat. Behan işi aduce aminte cum a urlat în sala tribunalului, aflată în cazarma lui Collins care acum adaposteşte secţii ale Muzeului National de Istorie Militară a Irlandei „Trăiască Republica!” (care încă nu fusese adoptat legal în sudul Irlandei, chiar dacă cele 26 de comitate erau practic independente, cel putin de facto, de Londra). Ulterior avea să afle că ziarul nord-irlandez al mişcării republicane i-a menţionat gestul curajos.

A petrecut un an în închisoarea Mountjoy (decorul celei mai cunoscute piese de teatru scrise de el), iar apoi a fost transferat în lagărul din Curragh, o fostă bază a armatei brtanice, în apropierea Dublinului, unde se aflau internaţi atat republicani irlandezi recalcitranţi, unii cu simpatii naziste, cât şi prizonieri de război, germani (piloţii unor avioane doborâte) sau britanici, americani, canadieni. Behan remarcă şi „curajul” unora dintre aviatorii Aliaţilor care au preferau să rămână în custodia autorităţilor irlandeze, refuzând să se deplaseze în Irlanda de nord, de unde ar fi putut relua lupta. Viaţa în lagăr nu era atât de dură, în barăci locuind 30-40 de oameni care nu erau obligaţi să muncească. Cât despre hrană, Behan nu se plânge, dimpotrivă „orice s-ar spune despre Armata Statului Liber, dar nu că te înfometa”. Aniversarea celor 21 de ani a petrecut-o în spitalul lagărului, petrecand cu pui prăjit şi bere. Un regim de viaţă idilic în comparaţie cu regimul deţinuţilor din Gulagul sovietic şi, extinzând, comunist. În ajunul Paştelui din anul 1945, a reuşit chiar să prepare un fel de whisky din grâu fermentat şi zahăr. După moartea lui Hitler, capitularea Germaniei naziste şi, implicit, sfârsitul războiului în Europa, cei mai mulţi deţinuţi politici republicani, care comiseseră delcite minore, au fost eliberaţi, doar 22, printre care şi Behan, fiind consideraţi periculoşi, fiind în continuare reţinuţi. În momentul în care urmau să fie transferaţi din lagărul de la Curragh au fost huiduiţi de prizonierii de război germani şi canadieni, uniţi de ura fată de ei, pe considerentul că republicanii fuseseră laşi şi nu luptaseră într-un război care oricum nu era al lor, puţin rămânând ca cele două-trei tabere să se ia la bătaie. Totuşi, în decembrie 1945, a fost şi el eliberat.

behanBehan o recunoaste foarte sincer, a avut o viaţă de trândăvie absolută, singurul combustibil care-l punea în mişcare şi care avea să-l ucidă, în final, fiind alcoolul. Revenit în Dublin, a fost tratat ca un erou, trecând din pub în pub, însă Kathleen Behan a pus piciorul în prag, obligându-l să-şi caute de muncă. Fără prea mult entuziasm şi pentru diverse scurte perioade de timp, a muncit ca zugrav, meserie deprinsă de la tatăl său. Simţul aventurii politice avea sa-l facă să revină în Marea Britanie în 1946 pentru a ajuta la evadarea unui prizonier republican, unul din sporturile cu vechime, practicate de irlandezii încarceraţi în Marea Britanie. Din nou arestat pentru că a încălcat interdicţia de a patrunde pe teritoriul britanic, a primit o sentinţă uşoară, de doar cinci luni de închisoare alături de soldaţi vetarani ai celebrei Armate a 8-a, supranumiţi şi şobolanii deşertului, conduşi de gen. Montgomery şi care aveau dificultăţi în a se adapta la viaţa civilă, comiţând diverse delicte. Faţă de ei, Behan are o mare admiraţie. Din nou expulzat din Marea Britanie, s-a întors în Dublin unde a muncit în alte diverse locuri, mai ales ca zugrav. Când reuşea să strângă mai mulţi bani, se repezea în Franţa, unde s-a împrietenit cu Albert Camus.

Treptat, a ajuns la o anumită notoritate care i-a permis să se dedice în exclusivitate scrisului. Pentru care a simţit o chemare încă din copilărie. În cartea sa de memorii revine frecvent la încercările sale literare. A fost cel mai tânăr poet inclus în antologia de poezie în limba irlandeză Nuabheirciocht,[3] el fiind fluent în această limbă celtică, fapt cu care nu se pot lăuda mulţi scriitori irlandezi. La 25 de ani, a scris prima piesa de teatru care avea drept subiect ultimele 24 de ore din viaţa a doi membri IRA înainte de a fi executaţi, acuzaţi că ar fi comis un atentat la Coventry în 1939. Ulterior, a scris pentru mai multe ziare irlandeze influente (printre care şi pentru cel mai prestigios, The Irish Times dar şi The Irish Press cel deţinut de familia premierului şi mai apoi preşedintelui Eamon de Valera, practic cel mai puternic om din Irlanda de sud). Piesele sale de teatru (cea mai celebra este The Quare Fellow[4]) aveau să-i aducă notorietate în luma anglofonă, de care şi-a cam bătut joc (apărând beat la premiere, mormăind cuvinte, începând să cânte sub privirea unei audienţe consternate, cum s-a întâmplat în Canada). Chiar şi soţia sa, Beatrice, pe care a întâlnit-o în 1955, moment la care se întrerupe cel de-al doilea volum memorialistic, scria că Behan era tipul de bărbat care nu putea bea cu moderaţie. Şi Behan recunoştea deschis acest viciu, spunând că „o băutură este prea mult pentru mine, iar o mie prea puţine.”

Piatra funerara a lui Brendan Behan în cimitirul Glesnevin
Piatra funerara a lui Brendan Behan în cimitirul Glesnevin

Confesiunile unui rebel irlandez sunt pigmentate cu o serie aparent nesfârşită de butade, maxime, calambururi şi sentinţe care reprezentau marca înregistrată a lui Behan, o altă exemplificare a cinismului si autoderiziunii specifice irlandezilor. “Am un simţ al umorului care ar putea să mă facă să râd şi la o înmormântare, cu condiţia să nu fie a mea. Dar când am de-a face cu porci de politişti ignoranţi, umorul mă părăseşte şi tot ceea ce vreau să fac este să-i croiesc în conformitate cu obrăznicia lor[5] Multe de cuvintele sale de duh au rămas în conştiinţa populară irlandeză, fiind preluate în diverse antologii[6] (mai mult sau mai puţin serioase): „Am descoperit că cea mai bună modalitate de a-ţi face datoria faţă de Republica Irlandeză este aceea de a te îmbata” sau “Dacă mă întreabă cineva în Irlanda dacă am fost să mă confesez îi răspund <Nu, treaba asta-i doar pentru păcătoşi>” „Ce nu poate fi vindecat, trebuie să fie îndurat”[7].

Succesul l-a nenorocit pe sărmanul Brendan Behan care nu a ştiut deloc să-l administreze. Câştigând mai multi bani, a putut bea mai mult (chiar şi când nu câştiga mare lucru bea vârtos). Amestecul care i-a fost fatal, a fost cel format din sherry şi şampanie. Deja diagnosticat în Canada cu diabet, la începutul lui martie 1964 s-a prăbuşit in pubul Harbour Lights din Dublin, fiind transferat la spitalul Meath din centrul capitalei irlandeze unde a murit la numai 41 de ani. Speculăm: Brendan Behan ar fi avut şanse să câştige Premiul Nobel pentru Literatură dacă nu ar fi murit prematur. Behan menţioneaza replica pe care a avut-o Yeats atunci când a fost informat de Robert Marie Smiley, corespondentul la Londra al ziarului The Irish Times că a câştigat Premiul Nobel. „Adună-te omule şi spune-mi cât valorează premiul?” O morală mercantilistă aprobată din plin de Behan care bravează în memoriile sale, recunoscând că s-a apucat de scris doar pentru a câştiga bani. “O slujbă este o moarte fără demnitate.” Dacă ar fi ajuns să câştige distinsul premiu, Brendan Behan ar fi fost cu siguranţă primul laureat al premiu Nobel pentru Literatura care l-ar fi băut.

Puteți cumpăra cartea: Books-Express.ro.


[1] Arrow Books, Random House, 1990.

[2] Confessions of an Irish Rebel, Arrow Books, Random House, 1990.

[3] O antologie care reunea cele mai bune poezii în limba irlandeza din perioada 1900-1950.

[4] O traducere aproximativa ar fi “Tipul ciudat”.

[5] Pag. 31.

[6]Audrew Malone, N-ai decât să mă citezi. Vorbe de duh şi buh, răutăţi şi bunătăţi din Irlanda modernă, Editura Humanitas, 2015 traducere din engleză şi note de Radu Paraschivescu. Behan este citat de nenumărate ori.

[7] Joc de cuvinte greu traductibil: „What can’t be cured must be endured”.

Articole similare

Revista presei culturale (8 – 14 noiembrie 2013)

Codrut

Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc, de Radu Mărculescu

Codrut

Revista presei culturale (20 – 26 decembrie 2013)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult