Carti Carti de istorie Recomandat

Diavolul in istorie, de Vladimir Tismăneanu

Diavolul in istorie”Diavolul in istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX”, de Vladimir Tismăneanu

Editura Humanitas, București, 2013
Traducere de Marius Stan

Ultima carte de analiză istorică scrisă de Vladimir Tismăneanu, apărută în limba engleză anul trecut, a traversat, în sfârşit, oceanul. Diavolul in istorie (preluând formularea lui Leszek Kolakowski), având un subtitlu edificator  Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX [1] a cunoscut un mare succes în Statele Unite, dovadă fiind şi numeroasele recenzii favorabile. În mod sigur, versiunea românească va fi acompaniată de alte nenumărate luări de poziţie,  subiectul fiind sensibil. O asemenea carte nici nu are cum să nu stârnească valuri, să nu fie dezbătută. Însă pentru a ajunge acolo, ea trebuie citită cu creionul în mâna, căci reprezintă sinteza unui remarcabil efort intelectual de patru decenii. H.R Patapievici remarca cu profunzime şi claritate „cu această carte, Vladimir Tismăneanu atinge cele mai grave acorduri ale angajamentului său moral în favoarea demnităţii şi a libertăţii omului.” Volumul profesorului Tismăneanu nu este deloc o lectură facilă. Acum zece ani nu aş fi înţeles nici jumătate din el, recunosc. Inutil de menţionat că am subliniat un sfert…

Câteva directii par clar conturate: (1) comparaţia ideatică a celor două extreme, comunismul şi extrema dreaptă (cu cele două forme bine definite, nazismul şi fascismul) printr-o analiză care este purtată la toate nivelurile discuţiei istorice (2) transformarea şi lupta din interiorul regimurilor comuniste, după moartea lui Stalin, între marasmul şi încremenirea în vechiul proiect şi tendinţele marxizante primăvăratice, de reformulare a filosofiei politice marxiste (3) reflecţii ce se concentrează asupra căderii spectaculoase a  sistemului comunist (4) şi, last but not least „învăţăminte”. O observaţie este evidentă: prin însăşi parcursul său profesional şi trecutul său personal, Vladimir Tismăneanu este un expert desăvârşit în istoria comunismului, iar reflecţiile sale faţă de acest subiect rămân deosebit de atractive şi pertinente. Proaspete. Faptul că au fost oferite lumii anglo-saxone, mult mai puţin conştientă de mirajul utopiei comuniste, este cu atât mai lăudabil.

“Nu mai este posibil să întreţinem şi să apărăm imaginea unui Lenin relativ benign, ale cărui idei au fost sălbatic deformate de sociopatul Stalin. Obsesia ideologică a fost elementul crucial care a determinat deciziile liderilor totalitari. Ei au trăit de pe urma ideologiei, în funcţie de ideologie şi pentru ideologie. Sectele mesianice bolşevică şi nazistă erau constructe ideologice strâns legate.” Este adevărat că „un sentiment continuu că până la urmă există o dimensiune morală în utopia bolşevică, la care se adaugă exploatarea emoţiilor antifasciste, a împiedicat necontenit recunoaşterea simplului fapt că, încă de la întemeirea sa, sovietismul a fost un sistem criminal” pentru că „atracţia comunismului a fost legată de puterea extraordinară a ideologie sale (şi mitul nucleu al partidului purtător al raţiunii în istorie). Nici o altă mişcare revoluţionară nu a reuşit atât de bine precum leninismul să transforme un crez gnostic într-o armă autohipnotizatoare. Militanţii leninişti de pretutindeni au crezut în mitul partidului cu o ardoare comparabilă doar cu a celor ilumiaţi ai sectelor religioase milenare.[2]

Din păcate pentru ei, „speranţa pe care bolşevismul a adus-o atâtor oameni a fost o minciună. Impactul complet al minciunii poate fi măsurat doar prin coşmarul milioanelor de fiinţe pe care le-a ucis.[3] Rolul avut de Lenin a fost esenţial (şi, evident, fără Lenin, Stalin nu ar fi avut sens) „mulţumită lui Lenin, un nou tip de politică s-a născut în secolul XX, avand ca fundament fanatismul, elitismul, devotamentul neclintit faţă de o cauză sfântă şi subjugarea totală a raţiunii critice în favoarea lealităţii faţă de o autointitulată avangardă a unor illuminati militanţi.[4] “La momentul radicalizării utopiei revoluţionare în funcţiune, obsesia lui Lenin şi Stalin (şi din acest motiv a altor dictatori comunişti) de a curăţa şi purifica grădina umană, focalizarea comunismului pe eliminare, s-a metamorfozat în exterminare.” Până la urmă Lenin a pus la punct şi tehnica războiului civil continuu „începând cu Lenin şi înrăutaţindu-se sub Stalin, puterea cuprinzătoare a violenţei de stat în URSS a relevat o disponibiltate continuă de a declara război restului societatii după cum afirma Scammell”[5]

În viziunea lui Tismăneanu „Până în 1956, gulagul a reprezentat proiectul managementului uman în URSS (…) Gulagul a constituit modelul normativ aflat la baza proiectului comunist al modernităţii, sursa primară de subdezvoltare impusă de toate regimurile de tip sovietic”(..) “întreaga tragedie a comunismului rezidă în această declaraţie halucinantă: viziunea unei elite superioare ale cărei obiective utopice consfinţesc cele mai barbare metode, respingerea dreptului la viaţă al acelora definiţi drept paraziţi şi prădători degeneraţi, dezumanizarea deliberată a victimelor şi ceea ce Alain Basançon a identificat în mod corect drept perversitatea ideologică din miezul gândirii totalitare- falsificarea ideii de bine.” Cât despre urmaşul lui Lenin, el crede că „Stalinismul ca religie politică a răsturnat morala tradiţională: bine şi rau, viciu şi virtute, adevăr şi minciună, toate au fost drastic reevaluate. Se urmărea astfel crearea unui sistem care unea victima şi torţionarul, care abolea tabuuri morale tradiţionale şi întemeia un cod diferit, cu diferite prescripţii şi prohibiţii.”[6] Analiza punctuală a concepţiilor, efectelor sistemului comunist se poate întinde de-a lungul unor sute bune de pagini, cert este că „Bolşevismul a fost opusul statului domniei legii,” pentru că el avea ambiţii mari: nici mai mult, nici mai puţin decât să reînnoiască sufletul omenesc!

Vladimir Tismăneanu
Vladimir Tismăneanu

Comparaţia celor două sisteme totalitare este cel de al doilea palier al volumului. „Comunismul şi fascismul au fost susţinute de sensul istorico-politic al urgenţei istorice şi de hotărârea lor de a acţiona într-o manieră radicală. Staliniştii şi naziştii şi-au declarat cu mândrie fanatismul şi au abolit autonomia umană prin loialitatea faţă de partid/ lider /dogmă. Principalul scop al ataşamentului ideologic revoluţionar a fost acela de a organiza colonizarea mentală a indivizilor, de a-i transforma în constructori entuziaşti ai utopiei totalitare.”(…) ”Atât leninismul cât şi fascismul s-au promovat ca străpungeri revoluţionare către o nouă viaţă” (..)”fascismul a fost o patologie a iraţionalismului romantic, iar bolşevismul a fost o patologie a hiperraţionalismului inspirat de Iluminism”[7]Există însă şi cateva deosebiri inerente între cei doi „verişori”: ”Naţional-socialismul nu a atins niciodată un nivel de coerenţa teoretică şi sofisticare conceptuală comparabil cu paradigma marxistă şi descendenţii săi. Ar fi imposibil să vorbim serios despre filozofia nazistă. Cu toate acestea, esenţa internă a anticapitalismului profund, a obsesiilor antiliberale şi antidemocratice poate fi găsită în ambele doctrine, altfel potrivnice.” O altă deosebire „in interiorul lumii comuniste s-au facut demersuri in sensul cautarii reformei si chiar a unui socialism cu fata umana, dar un asemenea lucru ar fi fost de neimaginat sub nazism.” În plus, în cazul fascismelor, partidele nu au avut rolul mistic aproape pe care l-a jucat Partidul aleşilor în comunism, partidele fasciste fiind construcţii pentru a pune în valoare suplimentar figura Conducătorului. Polemica numerică ce pleacă de la compararea celor două sisteme de ucidere în masă, mecansimele cele mai eficiente ale sistemelor represive, Gulagul şi Holocaustul este respinsă „compararea celor două ruşini absolute ale secolului XX, Gulagul şi holocaustul, duce adesea la neînţelegeri şi sentimente ofensate în rândul victimelor uneia sau celeilalte dintre aceste două monstrozităţi. Ceea ce este regratabil pentru că, de fapt, nici unul nu va fi vreodată reamintit îndeajuns.”[8]

Tismaneanu se aventurează şi pe tărâmul dezvrăjirii treptate de comunism a unor comunisti luminaţi (sau măcar realişti însa, cum bine se arată, atunci când un comunist re-devine realist el cam încetează sa fie de fapt comunist) cum a fost cazul cu Gorbaciov, fenomen fără de care cu greu am fi putu vorbi de anul 1989[9]. „Gorbaciovismul a încercat să ofere antidotul la patologiile excesive ale cinismului, corupţiei şi nepotismului. Ultimii ani ai Uniunii Sovietice au fost în mod fundamental caracterizaţi de un fenomen iconoclast naţional, cu principalele fundamente mitologice ale sistemului existent prăbuşinu-se unul dupa altul.”[10] „Gorbaciov rămâne ultimul şi cel mai influent dintre liderii leninişti est-europeni care au încercat să umanizeze un sistem în esenţă inuman.”(…) „Graţie lui Gorbaciov şi gorbacioviştilor, URSS s-a transformat dintr-un stat bazat pe dispreţul pentru individ şi domină legii într-un stat în care drepturile omului şi cele civile erau luat în serios. Şi, indiferent de ce s-ar putea crede despre filozofia politică postleninistă a lui Gorbaciov, este totuşi cert faptul că s-a disociat de trăsăturile despotice evidente ale vechiului regim.[11]

Făcând contabilitatea acestor regimuri, „este acum evident faptul că principala putere a regimurilor comuniste a constat în abilitatea lor de a menţine un climat de teroare şi deznădejde; principala lor slabiciune a fost eşecul în a supune mintea umană. Nu subestimez probleme economice intrinseci ale acestor regimuri, dar principala lor vulnerabilitate a fost neputinţa de a produce încredere.” În aceste condiţii, atunci când s-a ivit o breşă, când sistemul însuşi  a lăsat să se întrevadă cea mai mică urmă de neîncredere, germenii societăţii (cea civilă) au profitat pentru a ataca societatea necivilă (pentru a reproduce termenii preluaţi  de autor) Trebuie să rămânem vigilenţi căci „Dacă există o morală principală a marii drame revoluţionare care s-a derulat în Europa de Est în 1989, atunci aceasta este: că istoria nu arată niciodată ca un bulevard cu un singur sens şi că viitorul este întotdeauna definit de mai mult decât de o singură alternativă”[12] (cam aceeaşi viziune o are şi Lucian Boia). Apoi „rolul ideilor în prăbuşirea comunismului nu ar trebui subestimat. Religie seculară adusă la putere şi susţinută de idei, comunismul a dispărut din cauza ideilor.(…) Lecţia revoluţiilor din 1989 este, prin urmare, complexă. Ea priveşte renaşterea cetăţeniei, o categorie abolită deopotrivă de comunism şi fascism, dar, totodată, şi reîmputernicirea adevărului. Ceea ce am învăţat din 1989 reprezintă un argument indiscutabil în favoarea valorilor pe care astăzi le considerăm esenţiale şi exemplare pentru democraţie”[13] „Adevărata valoare restaurată, preţuită şi promovată de revoluţiile din 1989 a fost simţul realităţii. Revoluţionarii au crezut în civilitate, decenţă şi umanitate, şi tot ei au reuşit să reabiliteze aceste valori. Aceasta este cea mai importantă lecţie a lui 1989. Iluziile acelui an nu trebuie respinse: ele au fost esenţiale pentru înfrângerea leninismului”

„Diavolul in istorie” va fi o lucrare de referinţă pentru a înţelege geneza grozăviilor secolului XX (şi când stai să te gândeşti la rece, că totul a pornit de la nişte cuvinte…), o sinteză remarcabilă între gândirea pură şi dură a autorului şi a celor mai importanţi autori care au reflectat şi scris despre cele două fenomene totalitare[14] şi reprezintă, probabil, punctul cel mai înalt atins de Vladimir Tismăneanu în remarcabilul şi constantul său efort (de o viaţă, până la urmă) de a înţelege fenomenul totalitar. Căci „reevaluarea istoriei totalitarismelor secolului XX ne oferă lecţii şi valori pentru protejarea democraţiei şi libertăţii, atât la stânga, cât şi la dreapta. Antifascismul şi anticomunismul reprezintă reacţii logice la experienţele şi realităţile unui secol devastat.[15]

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.

 


[1] Editura Humanitas, 2013, traducere de Marius Stan, Bucuresti.

[2] Pag. 90.

[3] Pag. 68.

[4] Pag. 141.

[5] Pag. 58.

[6] Pag. 79.

[7] Pag. 123.

[8] Pag. 63.

[9] URSS mai inabusise doua rebeliuni-Ungaria 1956, Cehoslovacia in 1968, putea s-o mai faca daca ar fi vrut, oricum avea trupe in aproape toate tarile Pactului de la Varsovia, vorba acelui banc de la Radio Erevan, URSS se invecineaza cu cine vrea ea…

[10] Pag. 174.

[11] Pag. 178.

[12] Pag. 224.

[13] Pag. 250.

[14] Notele cartii se ingramadesc în ceva mai mult de 70 de pagini!!

[15] Pag. 4.

Articole similare

În căutarea unor istorii uitate, de Mihai Sorin Rădulescu

Delia Marc

Editura Humanitas – ”Avanpremieră editorială 2013”

Mihaela

Jocul Ripper, de Isabel Allende

Andreea Andrusca

1 comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult